Cursuri Teoretice de Masaj

PRINCIPALE PROCEDEE DE MASAJ

Aplicarea procedeelor de masaj fundamentale (principale) respectă următoarea succesiune:

netezirea (effleurage);

fricţiunea;

frământatul (petrissage);

baterea (tapotamentul);

vibraţiile.

2. Fricţiunea

Acest procedeu este recomandat după netezire, fiind una din cele mai vechi manevre de masaj cunoscute. Aceasta vizează, în general, ţesutul subcutanat, reprezentat de hipoderm.

Fricţiunea constă în presarea ţesuturilor moi subcutanate pe ţesuturile profunde sau pe un plan dur (osos sau cartilaginos) şi deplasarea lor în limita elasticităţii proprii.

Principiul schematic de acţiune al fricţiunii(după G. Mollon şi P. Dotte)

Observaţie

Unele părţi ale corpului, cum sunt faţa şi gâtul, au stratul de hipoderm foarte subţire, muşchii din zonă fiind aproape de suprafaţă, ceea ce face ca fricţiunea să constituie manevra principală prin care se acţionează asupra lor.

Tehnic, manevrele de fricţiune se clasifică după modul de acţionare al mâinii, astfel:

fricţiune executată cu vârful degetelor (index, medius, inelar);

fricţiune executată cu marginea cubitală a mâinii;

fricţiune executată cu “rădăcina palmei”;

fricţiune executată cu faţa palmară sau dorsală a mâinii;

fricţiune executată cu pumnul (nodozităţile degetelor).

Din aceste moduri de acţionare, maseurul alege forma cea mai potrivită suprafeţei căreia îi aplică masajul. Astfel, pe suprafeţele mici va acţiona cu vârful degetelor (index, medius, inelar); pe suprafeţe mai mari va acţiona cu mâna în întregime, cu partea cubitală sau cu pumnul închis, folosind o singură mână sau pe amândouă.

Pe suprafeţele mai sensibile se folosesc prizele aplicate cu partea mai moale, mai musculoasă a mâinii (zona eminenţei tenare şi hipotenare), iar pe porţiunile mai voluminoase, mai puţin sensibile, se aplică mâna cu partea dorsală, cu pumnul închis.

Sensul de execuţie al manevrelor de fricţiune este determinat de particularităţile anatomice ale diferitelor segmente ale corpului. În general acestea se aplică circular, concentric sau excentric pe suprafeţele mici, executându-se cu o mână, iar pe cele mai mari cu ambele mâini.

Pe suprafeţele cu ţesut moale, slab reprezentat, puţin elastice, în lungul ligamentelor, tendoanelor, spaţiilor interosoase şi intermusculare, sensul manevrelor poate fi liniar, constând în mişcări scurte şi ritmice de “dus-întors”.

Manevra prin care se fricţionează tendonul lui Achille este un mod particular de abordare, cu priza “în cleşte”, care se realizează între police şi index sau între marginile cubitale ale mâinilor.

După intensitatea manevrelor, fricţiunea poate fi superficială, medie sau profundă, aceste creşteri şi descreşteri ale intensităţii putând alterna de la un moment la altul prin micşorarea sau mărirea unghiului de aplicare al prizei (30-70), în funcţie de structura zonei sau de scopul urmărit.

Din punct de vedere metodic, fricţiunea este simplă, atunci când se aplică într-unul din modurile descrise anterior. În situaţia aplicării masajului pe suprafeţe mari şi foarte mari, pentru a obţine o prelucrare sistematică eficientă, fricţiunea va apela la o formă metodică adecvată şi anume la fricţiunea combinată.

Combinarea rezultă fie prin folosirea tuturor formelor tehnice de aplicare a fricţiunii respectând gradarea intensităţii fie prin combinarea fricţiunii cu alt procedeu, fie cu frământatul.

Combinarea fricţiunii cu frământatul reprezintă o formă intermediară de trecere de la fricţiune la frământat.