Extras din curs

1. Delimitarea domeniului, temei si problemei de cercetare

Aceasta este prima etapă cu care debutează orice cercetare, ea conditionând într-un fel derularea întregului ciclu al cercetării (se stie chiar din experienta empirică, cotidiană că o problemă bine formulată este pe jumătate rezolvată). Cercetătorul specializat deja într-un anumit domeniu va începe cu formularea directă a problemei. Un începător, un tânăr student, de exemplu, care urmează să-si elaboreze lucrarea de licentă, îsi va circumscrie mai întâi domeniul, apoi tema si în fine problema de cercetare. El trebuie să opereze o serie de selectii succesive care îl vor conduce spre formularea precisă a problemei ce urmează a fi investigată. De pildă, dintre numeroasele domenii ale psihologiei (scolar, clinic, organizational etc), el optează pentru domeniul organizational.

Cum acesta este foarte extins, continând diverse si variate teme posibile de investigare (conducere, decizie, participare, motivare, negociere etc), este necesară o nouă selectie (să spunem că a optat pentru o temă legată de conducerea organizatiilor).

Sirul selectiilor nu se opreste însă aici, deoarece, la rândul ei, problematica activitătii de conducere este extrem de vastă (tipurile conducerii, dificultătile ce apar în calea conducerii, stilul de conducere al liderilor etc). Abia acum este necesară circumscrierea foarte precisă a problemei care va fi investigată. După cum se stie, problema este „bariera, obstacolul, semnul de întrebare, dificultatea teoretică sau practică, lacuna cognitivă - toate intervenite pe traseul gândirii -, care se cer a fi înlăturate, depăsite, rezolvate" (Zlate, 1999, p. 316). Probabil că Lewin, când a început studiul stilurilor de conducere, a pornit de la întrebări cum ar fi: care sunt stilurile de conducere practicate de lideri? ; prin ce se caracterizează ele? ; care dintre ele este mai eficient? ; cum influentează stilul de conducere dinamica grupurilor, comunicarea dintre membrii grupului atitudinile acestora? etc. Toate acestea, la vremea aceea, reprezentau „lacune cognitive" ce trebuiau „umplute" cu informatii. „Probleme"scurtă durată (MSD), altii au contestat un asemenea punct de vedere. Asadar, începând cu necunoscutul, continuând cu cunoscutul (în diferite grade de corectitudine, profunzime si completitudine) si terminând cu contradictoriul si controversatul, totul este sau poate deveni o problemă de cercetare. Nesigurul, îndoielnicul, ipoteticul, enigmaticul, suspectul, neîntelesul, inexplicabilul sunt atribute ce caracterizează si individualizează cel mai bine o problemă. Se întelege de la sine că, cu cât problema de cercetare va fi mai bine si mai exact circumscrisă, cu atât va creste probabilitatea solutionării ei corecte. N-ar fi exclus însă ca problema, cel putin într-o primă fază, să fie vagă, confuză, mai degrabă intuită decât conceptualizată. în asemenea situatii nu este recomandabilă trecerea la solutionarea ei, deoarece aceasta ar fi compromisă. Problema poate avea un grad mare de specificare chiar de la început sau îl poate căpăta pe parcurs, mai ales în urma celui de-al doilea demers al cercetării.

2. Informarea si documentarea

In vederea circumscrierii si mai riguroase a problemei de cercetare, ca si a conturării

premiselor si contextului trecerii la următoarele etape ale ciclului investigării stiintifice, cercetătorul trebuie să întreprindă o laborioasă, profundă si tenace activitate de informare si documentare. Aceasta constă, în principal, mai întâi în localizarea (identificarea) informatiei utile cercetării problemei propuse si mai apoi în lecturarea si asimilarea ei.

Activitatea de informare si documentare presupune câteva chestiuni mai importante care

apar în fata cercetătorului: ce metode are el la dispozitie pentru recoltarea informatiilor

necesare ? ; de unde recoltează informatiile ? ; care sunt formele recenzării informatiilor ?

Răspunsul la prima întrebare este relativ simplu : cercetătorul poate recurge practicla orice metodă pe care o consideră utilă procesului de recoltare a informatiilor. El poate folosi metoda convorbirii (în cadre formale - congrese sau alte manifestări stiintifice, sau în cadre informale - discutiile între colegi sau cu o autoritate), atunci când este vorba despre transmiterea si difuzarea orală a informatiilor sau la metoda analizei documentelor, când are de-a face cu surse scrise.

Sursele de informare ale cercetătorului sunt si ele extrem de variate.

FrancoisY. Doră (1998) clasifică aceste surse în trei mari categorii:

- publicatii (în rândul cărora intră: documentele cu difuzare restrânsă, cum ar fi rapoartele de cercetare, tezele de doctorat, rapoartele tehnice de cercetare, memoriile institutionale, cererile de subventii; articolele din periodice, si ele cu o diversitate de forme, ca de exemplu articolul empiric, articolul tehnic, articolul teoretic, articolul sintetic ; monografiile de specialitate; cărtile stiintifice);

- comunicări stiintifice (orale si afisate; colocvii si simpozioane; conferinte, ateliere);

- lucrările de popularizare scrise cu scopul de a accesibiliza informatia stiintifică (articole de ziar, emisiuni la radio si TV, reviste specializate de popularizare, filme documentare);

Multe dintre aceste surse sunt repertoriate într-o serie de periodice specializate (cum ar fi: Psychological Abstract, publicat de Asociatia Psihologilor Americani; Pascal Explore, publicat de Centrul National de Cercetare Stiintifică de la Paris) sau transferate direct pe calculator (internet), putând fi consultate într-o manieră interactivă.