Extras din curs

După cum se ştie, omul face parte din grupul vieţuitoarelor homeoterme, respectiv, indiferent de temperatura şi schimbările termice ale mediului înconjurător sau de activitatea fizică depusă, organismul uman îşi păstrează constantă o anumită temperatură de aproximativ 37 grade Celsius.

Această temperatură reprezintă o rezultantă între producţia şi pierderea de căldură din corpul omenesc păstrându-se constantă datorită unui complex sistem de tennoreglare controlat de centrii nervoşi hipotalamici. Sediul centrilor răspunzători de termoreglare se află în hipotalamusul anterior în aria preoptică. In afara acestor centrii există un control autonomie al reglării temperaturii corpului care este realizat prin intermediul tegumentelor, ţesutul profund abdominal şi toracic, măduva spinării, hipotalamusului şi a altor părţi ale creierului. Funcţie de temperatura mediului înconjurător are loc o acomodare a organismului - aclimatizarea.

Energia calorică are două surse: proprie, prin termogeneză şi din mediul extern.

Producţia de căldură sau termogeneză este o funcţie a metabolismului energetic, in repaus aproximativ 56% din cantitatea bazală de căldură este generată de activitatea organelor interne şi aproximativ 18% este generată de activitatea musculară şi tegumente. In timpul efortului muscular cantitatea de căldură produsă de muşchi poate creşte până la aproximativ 90%.

Căldura poate fi captată de organismul uman din mediul extern prin radiaţie şi conducţie, fenomen ce are loc atunci când temperatura mediului extern depăşeşte temperatura pielii.

Pierderile de căldură, cedarea căldurii sau termoliza se produce prin mai multe fenomene şi anume:

-Radiaţie - transferul de căldură dintre corp şi mediul înconjurător reprezintă principala cale de transfer de căldură, aproximativ 55 - 65%. Temperatura aerului înconjurător are o influenţă minimă asupra radiaţiilor.

-Conducţia - transferul de căldură se face de la piele către aerul care trebuie să fie mai rece. Transferul prin conducţie sete mai mare atunci când aerul încălzit din apropierea pielii este înlocuit cu altul mai rece, de exemplu în condiţii de vânt.

- Evaporare - prin evaporarea apei din sudoare şi secreţii se pierde căldura latentă de evaporare. Această cale este influenţată de umiditatea aerului, cu cât umiditatea este mai mare cu atât se pierde mai puţină căldură. Evaporarea se produce la nivelul pielii (perspiratio sensibilis) şi la nivelul căilor respiratorii (perspiratio insensibilis).

Temperatura organismului suferă anumite variaţii fiziologice. Astfel, există variaţiile diurne ale temperaturii (±0,5 grade Ceisius, cu un minim aproximativ în jurul orei 3 a.m. şi un maxim aproximativ în intervalul dintre ora 5 şi 10 p.m.); variaţii date de modificări hormonale şi metabolice (temperatura bazală creşte în a doua parte a ciclului menstrual cu aproximativ 0,5 grade Ceisius) şi de exerciţiile fizice (creşterea temperaturii în cazul efortului fizic excesiv ca de exemplu în cazul maratoniştilor, când temperatura creşte între 39 şi 40 grade Ceisius). La copii se întâlneşte creşterea tranzitorie a temperaturii datorate raportului suprafaţă / volum mare.

Fiziopatologic definim două categorii de tulburări a termoreglării hîpertermia şi hipotermia.

Hipertemia

Hipertermia este caracterizată prin creşterea temperaturii corporale care după modul de producere se clasifică în:

-starea febrilă - când se produce o dereglare a sistemului hipotalamic de control iar creşterea temperaturii are loc prin termogeneză exacerbată.

-sindroame de supraîncălzire când mecanismele de termoreglare funcţionează corect dar sunt depăşite funcţional.

Reacţia Febrilă

Starea febrilă este o manifestare reactivă, caracterizată prin creşterea temperaturii mediului intern care se încadrează în ansamblul fenomenelor de apǎrare ale organismului împotriva unor agresiuni de natură variată.

Febra este definită cantitativ ca o creştere a temperaturii organismului peste 37,2 ° C dimineaţa şi 37,7°C după amiază măsurată oral. O febră mai mare decât 41,5°C se numeşte hiperpirexie.

Cauzele febrei sunt: infecţiile, traumatismele, tumorile, tulburări ale sistemului hematopoetic, accidente vasculare, boli auto imune, boli metabolice.

Pirogenii exogeni şi endogeni

Mecanismul de producere al febrei implică existenţa unor substanţe pirogene care sunt exogene sau endogene.

Astfel, pirogenii exogeni sunt bacterii şi endotoxinele bacteriene, virusuri, pungi, protozoare, droguri. Endotoxina lipopolizaharidică a bacteriilor gram negative este unul din cel mai bine studiaţi pirogeni exogeni. Bacteriile gram pozitive produc şi ele pirogeni de tipul peptidogiicanilor, exotoxine şi endotoxine. Unii pirogeni exogeni pot avea şi efecte directe cum ar fi endotoxina lipopolizaharidică care acţionează asupra celulelor nervoase. Acţiunea pirogenilor exogeni este însă de obicei mediată de pirogenii endogeni a căror producţie este stimulată de pirogenii exogeni.

Pirogenii endogeni sunt citokine produse de o mare varietate de tipuri de celule care pătrund în circulaţia sanguină şi acţionează la nivelul hipotalamusului pentru a produce febra. Pirogenii endogeni cei mai reprezentativi sunt IL - 1, IL - 6, IL - 8; IFN - a şi y;TNF – α, β. Cel mai puternic pirogen este interleukina - 1 (IL - 1) care este produsă de mastocite şi macrofage şi care iniţiază o multitudine de reacţii numite generic „răspuns al fazei acute" sau faza acută a răspunsului. IL - 1 este o polipeptidă cu greutate moleculară de 15.000 ce este sintetizată ca răspuns la apariţia pirogenilor exogeni.