Imunizarea

1. IMUNIZAREA ARTIFICIALĂ ACTIVĂ ŞI PASIVĂ

Imunizarea reprezintă procesul de inducere activă sau de conferire temporară de imunitate, prin administrarea diferitelor produse imunobiologice.

Ea poate fi:

Activă – cu inducerea producţiei de anticorpi proprii, prin administrarea unui vaccin sau anatoxină, spre deosebire de cea

Pasivă – ce transferă temporar imunitate prin administrarea de anticorpi preformaţi, sub formă de imunoglobuline totale, specifice sau seruri specifice.

1.1. Imunizarea prin vaccinare

Vaccinul reprezintă un preparat antigenic obţinut dintr-un agent patogen specific sau puternic înrudit cu acesta, capabil să inducă la un subiect receptiv un răspuns imun artificial (anticorpi specifici), protector faţă de agresiunea microbiană.

Primul vaccin, vaccinul viral antivariolic, a fost aplicat în 1798 de către Edward Jenner

Bazele ştiinţifice ale profilaxiei în bolile infecţioase au fost puse de Louis Pasteur care a preparat vaccinul antiholeră, anticărbunos şi în 1885 vaccinul antirabic.

CLASIFICAREA VACCINURILOR

În funcţie de natura antigenului:

vaccinuri antivirale – de exemplu vaccinul antigripal, antirujeolic, antirubeolic, antipoliomielitic, antihepatită virală A/B, antirabic;

vaccinuri antibacteriene – cum sunt vaccinul antituberculos (BCG), antidifteric, antitetanic, antitifoidic, antipneumococic;

vaccinuri antimicete – de exemplu vaccinul anticandidozic;

vaccinuri antiprotozoare

CLASIFICAREA VACCINURILOR

În raport cu numărul de componente antigenice

vaccinuri monovalente, în care antigenul provine de la o singură specie microbiană - de exemplu BCG-ul conţine doar tulpini de Mycobacterium tuberculosis bovis;

vaccinuri complexe, ce conţin mai multe tipuri de tulpini ale aceleiaşi specii, cum întâlnim în vaccinul antigripal (cu 2 tulpini de virus gripal A şi una de tip B) sau în vaccinul antipoliomielitic (cu tulpini din serotipurile 1, 2 şi 3 de virus poliomielitic);

vaccinuri asociate, în care se combină mai multe antigene provenind de la specii diferite, în vederea simplificării programelor de vaccinări. Acum, în România există:

preparate bivalente - diftero-tetanic de uz adult (dT);

trivalente – diftero-tetano-pertussis (DTP);

tetravalente – DTP + vaccin antipolio

pentavalente - DTP+ antipolio + antiHaemophilus influenzae

CLASIFICAREA VACCINURILOR

După modalitatea de preparare a vaccinului

1. Vaccinuri corpusculare vii atenuate – ce conţin microorganisme vii cu virulenţa scăzută prin: treceri repetate pe medii de cultură, prin pasaje la diferite gazde animale sau prin mutaţii genetice.

Conferă o protecţie persistentă, asemănătoare cu cea postinfecţioasă naturală (instalarea unei imunităţi mediate umoral-prin anticorpi şi mediate celular-prin limfocite T reactive specifice).

Pot genera reacţii postvaccinale multiple şi severe.

Sunt contraindicate persoanelor cu imunosupresii și gravidelor.

Astfel de preparate sunt BCG-ul şi majoritatea vaccinurilor antivirale - antipoliomielitic, antirujeolic, antirubeolic.

CLASIFICAREA VACCINURILOR

După modalitatea de preparare a vaccinului

2. Vaccinuri corpusculare inactivate - ce conţin particule întregi bacteriene/virale inactivate (omorâte) prin factori fizici (căldură, radiaţii UV) şi chimici.

Imunitatea postvaccinală indusă este mai mică (numai răspuns imun mediat umoral prin anticorpi) comparativ cu cea determinată de preparatele anterioare, însă şi reacţiile adverse sunt mai reduse.

Din acestă categorie fac parte vaccinurile antipertussis celular, antihepatită A sau antipoliomielitic inactivat.

CLASIFICAREA VACCINURILOR

După modalitatea de preparare a vaccinului

3. Anatoxinele bacteriene – sunt preparate din exotoxinele microorganismelor prin neutralizarea toxigenezei, dar cu păstrarea capacităţii imunogene.

Anatoxina nativă obţinută iniţial, este optimizată prin purificare şi adsorbţie pe suport mineral, rezultând anatoxina purificată şi adsorbită. Prin acest procedeu se creşte eficienţa stimulării imunitare.

Cele mai utilizate anatoxine sunt cea tetanică – ATPA şi cea difterică – ADPA.

CLASIFICAREA VACCINURILOR

După modalitatea de preparare a vaccinului

4. Vaccinuri subunitare, cu fragmente antigenice – conţin un antigen sau o fracţiune antigenică cu rol principal în declanşarea producţiei de anticorpi. Eliminarea diferitelor componente proteice celulare, a acizilor nucleici, fără importanţă majoră pentru imunogenicitate, determină o scădere semnificativă a reacţiilor adverse.

Exemple: vaccinurile antigripale și vaccinurile antihepatită B.

CLASIFICAREA VACCINURILOR

După modalitatea de preparare a vaccinului

5. Vaccinuri sintetice - se obţin prin sinteza in vitro a fracţiunilor polipeptidice care reprezintă antigenele sau epitopii specifici vaccinanţi ai unor microorganisme (prin reproducerea atât a secvenţei cât şi configuraţiei spaţiale a epitopului natural).

Pentru a deveni antigene complete, fracţiunile sintetice trebuie cuplate cu un carrier.

Aceste vaccinuri sunt încă obiect de studiu experimental.

CLASIFICAREA VACCINURILOR

După modalitatea de preparare a vaccinului

6. Vaccinuri ADN – aflate încă în studiu, determină stimularea imunităţii celulare prin inserarea unui ADN străin în genomul celulei gazdă.

Ele stimulează răspunsul imun celular, în comparaţie cu majoritatea vaccinurilor ce se adresează imunităţii umorale.

Acest tip de preparat vaccinal constituie o speranţă pentru profilaxia eficientă a hepatitei virale cu VHC sau a patologiei cauzate de virusuri cu variabilitate antigenitate mare (virusul gripal sau HIV).

Deşi avantajoase prin faptul că se evită contactul organismului uman cu o tulpină vie, există şi potenţiale riscuri oncogene, prin încorporarea ADN-ului în cromozomii celulei gazdă.