Imunologie

. LIMFOCITELE

Limfocitele reprezinta componentul celular major al sistemului imun. Ele constituie o categorie de celule ce grupeaza mai multe populatii celulare similare morfologic, dar diferite din punct de vedere functional. Limfocitele provin din organele limfatice primare (timus, maduva osoasa si, în perioada intrauterina, ficatul). O parte din aceste celule trec în circulatia periferica si migreaza catre organele limfatice periferice. Restul ramân pentru o perioada în circulatia generala ca limfocite circulante unde totalizeaza aproximativ 25% din elementele figurate albe. Între cele doua sectoare exista o recirculatie permaneta, asigurând o supraveghere imuna competenta si continua folosind un numar relativ mic de celule. Recirculatia si migratia limfocitelor este reglata de moleculele de adeziune de pe suprafata lor, ce corespund unor alte molecule de adeziune de pe suprafata celulelor endoteliale sau matricei extracelulare, precum si de chemokinele secretate de la nivel tisular.

Durata de viata a limfocitelor în sângele periferic variaza între 1 si 300 de zile, existând si populatii limfocitare care au o durata de viata lunga, de luni sau chiar ani, ele recirculând în permanenta între cele doua sectoare ca celule cu memorie.

Limfocitele sunt singurele celule din organism capabile sa recunoasca specific diferiti determinanti antigenici, fiind astfel responsabile de doua dintre proprietatile fundamentale ale raspunsului imun, specificitate si memorie.

Din punct de vedere morfologic, limfocitele naive, care nu au fost stimulate antigenic, au un diametru cuprins între 8 si 10 mm, un nucleu mare, cu heterocromatina densa si citoplasma putina, ce contine un numar redus de mitocondrii, lizozomi si ribozomi, aflate în stare de repaus sau în faza G0 a ciclului celular. Dupa contactul cu Ag, celulele intra în faza G1 a ciclului celular si îsi schimba caracteristicile morfologice (cresc în dimensiune, ajungând la un diametru de 10 -12 mm, citoplasma e mai bine reprezentata si contine mai multe organite celulare).

Marea heterogenitate functionala a limfocitelor este legata de expresia anumitor receptori de suprafata. Unii dintre acesti receptori sunt exprimati numai în anumite stadii de diferentiere sau activare, pe perioade scurte de timp, pe când altii sunt permanenti si caracteristici diverselor linii celulare limfocitare. Dupa mai multe denumiri utilizate pentru a desemna acesti receptori, s-a stabilit utilizarea indicativului CD (de la cluster of differentation), în prezent cunoscându-se aproximativ 250 CD.

1. Limfocitele T

La adultul sanatos celulele T reprezinta 60-80% din totalul limfocitelor, cea mai mare parte având o durata de viata lunga, fiind celule intens recirculate. La microscopia optica diferentierea dintre limfocitele T si B este practic imposibila. Prin prezenta pe suprafata lor a unor receptori caracteristici, este posibila însa identificarea lor. Care sunt acestia?

1. Receptorii limfocitului T, notati TCR (T cell receptor). Acestia au proprietatea fundamentala de a recunoaste si a lega Ag. Sunt transmembranari si au o structura asemanatoare portiunii Fab a moleculei de Ig, fiind alcatuiti din 2 lanturi diferite de polipeptide, legate între ele prin punti disulfidice. Se cunosc 2 tipuri de TCR: TCR1, primul care apare în timpul vietii intrauterine, compus din 2 lanturi g si d si TCR2 prezent pe suprafata a 95% din limfocitele T, alcatuit din lanturi polipeptidice notate a si b. Ambele tipuri de receptori au un domeniu variabil, în portiunea NH2-terminala, si unele constante. Acesti receptori sunt legati de membrana limfocitelor T prin intermediul unui alt grup de 5 lanturi polipeptidice notate CD3 si care au rolul de a transmite semnalul activator în interiorul celulei, formându-se astfel un complex TCR-CD3 care are proprietatea de a se lega atât de Ag cu care vine în contact celula, cât si de moleculele Ag de histocompatibilitate.

Astfel, limfocitele T nu recunosc Ag native solubile (recunoscute de limfocitele B si Ac) ci numai pe acelea cuplate cu MHC, fiind vorba de o recunoastere asociativa.

2. CD2 - unul dintre primii markeri de suprafata, prin care celula fixeaza în jurul ei un numar de eritrocite de oaie cu formarea unor rozete (metoda este înca folosita pentru pentru identificarea si separarea limfocitelor T). E prezent pe toate tipurile de limfocite T si pe NK. Are rol în aderarea limfocitelor T la APC sau celulele tinta (prin legarea de contraligandul sau LFA3) si rol accesor în activarea celulara.

3. CD4 glicoproteina de suprafata situata predominent pe suprafata celulelor Thelper (definitorie pentru aceasta clasa de celule). CD4 reprezinta receptorul T pentru moleculele MHC de tip II. Stabilirea legaturii între limfocitul T CD4+ si APC prin intermediul moleculei de MHC II contribuie esential la recunoasterea Ag.

4. CD8 tot de natura glicoproteica, distribuit pe membrana limfocitelor T supresoare, contrasupresoare si citotoxice. CD8 interactioneaza cu moleculele MHC I.

5. CD5 se gasesc pe toate limfocitele T si pe un subset de limfocite B.

6. CD28 prezent pe 95% dintre limfocitele T CD4+ si 50% din cele CD8+ are rol în activarea celulara, precum si rol de molecula de adeziune.

7. MHC I si II

8. Receptori limfocitari T cu functie în adeziunea celulara

Indiferent de particularitati, functiile efectorii ale diverselor celule imune implica în mod obligatoriu adeziunea intercelulara, proces caruia i se acorda în ultima vreme o atentie tot mai mare. Adeziunea celulara este implicata atât în functiile efectorii imune cât si în repartitia specifica a diverselor tipuri de limfocite în anumite arii ale sistemului imun. Principalii receptori limfocitari implicati în aderarea intercelulara LFA (Ag asociat functiei limfocitare), VLA , CD2 si CD4 pentru limfocitele Th si CD8 pentru limfocilele Tc. Astfel, moleculele de adeziune au rol în:

-respingerea fortelor electrostatice de respingere dintre 2 celule

-realizarea unui contact prelungit între celulele care urmeazaa sa coopereze

-favorizarea recunoasterii Ag

-rol accesor în activarea celulara.

Clasificarea limfocitelor T se face dupa functia pe care o îndeplinesc, precum si dupa tipul markerilor de suprafata. Se deosebesc aslfel mai multe tipuri de celule T, cele mai importante fiind:

a. Limfocitele T ajutatoare sau helper

- sunt CD4+ si recunosc Ag specifice asociate cu Ag HLA II.

- unele limfocite Th colaboreaza cu limfocitele B si macrofagele în inducerea raspunsului imun umoral, iar altele colaboreaza cu alte celule T la producerea limfocitelor Tc intervenind în raspunsul imun celular.

- exista 5 subtipuri, 2 fiind mai bine cunoscute: Th1 care intervin în raspunsul imun celular prin stimularea dezvoltarii limfocitelor Tc, cresterea activitatii macrofagice. Limfocitele Th2 care intervin în procesele atopice, coordonând secretia de IgE, IgA si IgG1, induc proliferarea eozinofilelor si a mastocitelor. Ele îsi exercita actiune prin sinteza unor proteine numite citokine. Astfel, diferentierea lor nu se face pe criterii fenotipice ci în functie de setul de IL pe care îl elaboreaza. De ex. LTh1 elaboreaza: IL-2, IL-3, IFN-g, limfotoxina, TNF-a si b. LTh2 sintetizeaza: IL-4, IL-5, IL-6. Între cele 2 subtipuri exista inter-relatii stimulatoare si inhibitoare. IFN-g (secretat de Th1) deprima maturarea Th2 cu consecinte functionale. Th2 (prin IL-10) suprima productia de Th1 actionând ca o celula supresoare.