Imunologie

Definiţia clasică:

Antigenul reprezintă orice substanţă de origine exogenă care din momentul pătrunderii sale în organism pe de-o parte induce sinteza de anticorpi şi pe de altă parte interacţionează specific cu aceştia.

Figura 1

Se susţin patru idei fundamentale:

1. antigenele sunt numai de origine exogenă

2. orice contact antigen anticorp se soldează cu răspuns imun, răspuns imun ce are următoarele caracteristici: este obligatoriu, constant ca intensitate şi mărime

3. întotdeauna este vorba despre un răspuns imun umoral

4. anticorpul ce se formează ar avea întotdeauna efect protector pentru organism, ar contribui la neutralizarea, îndepărtarea şi distrugerea antigenului.

Critici:

1. Se iau în considerare numai antigenele exogene, nu şi cele endogene:

- antigenele exogene sunt reprezentate de cele bacteriene, parazitare, alergenii(polenuri, praful de casă, alimente, medicamente), substanţe chimice de origine industrială

- antigenele endogene sunt autoantigenele: orice organism normal elaborează în mod continuu şi cantităţi mari de autoantigene, dar care, în condiţii normale sunt sechestrate de anumite bariere morfofuncţionale ce împiedică contactul acestora cu sistemul imunitar. În condiţii de patologie , ca urmare deteriorării acestor bariere, se realizează recunoaşterea lor de către sistemul imun şi elaborarea unor răspunsuri imune autoreactive faţă de propriile structuri antigenice, acest fenomen stând la baza bolilor autoimune.

- antigenele tumorale sau neoantigenele . orice organism normal produce celule tumorale sau canceroase într-o cotă redusă ce sunt recunoscute de sistemul imun în funcţie de antigenul , neoantigenul exprimat pe suprafaţa lor şi se produce astfel o distrugere continuă sau o supraveghere imunologică

- antigenele virale: marea majoritate a virusurilor îşi includ propriul genom în genomul gazdă, iar antigenele sunt secretate ca structuri proprii ale organismului

2. Orice contact antigen se soldează obligatoriu cu un răspuns imun, dar avem excepţii:

- nu este obligatoriu pentru că există anumite antigene care singure nu sunt capabile să declanşeze un răspuns imun(haptenele)

- există o anumită categorie de antigene ce au ca proprietate fundamentală inhibarea activă a răspunsului imun aşteptat şi se numesc tolerogene, ele activează limfocitele T supresor (LyTs)

3. Răspunsul imun nu este constant ca intensitate: are un grad foarte mare de variabilitate ce depinde de natura antigenului(Ag), cale a de pătrundere în organism, gradul de maturaţie a organului receptor: de exemplu în cazul unor organisme adulte: răspunsuri imune intense , în cazul unor organisme de tip embriofetal se observă diminuarea intensităţii răspunsului imun(R.I.); depinde de condiţionarea genetică: intensitatea depinde de haplotip: Ir – genele răspunsului imun, genele MHC(HLA)

4. Răspunsul imun nu se face exclusiv prin anticorpi(Ac), neglijează răspunsul imun celular(RIC) ce are funcţii deosebite: eliminarea şi distrugerea celulelor somatice infectate cu microorganisme cu habitat sau dezvoltare intracelulară, supravegherea şi apărarea antitumorală, anticanceroasă, respingerea sau rejecţia grefelor de organe

5. Ac nu au întotdeauna un efect de protecţie. Funcţia Ac este de recunoaştere şi nu de distrugere. Distrugerea e obţinută în urma activării sistemului complement sau a unor celule cu potenţial citotoxic. Ac au efect distructiv doar uneori şi anume doar Ac citotoxici.

Definiţia actuală :

Antigenul este orice substanţă de origine exogenă sau endogenă, capabilă să declanşeze un RI ce constă în două aspecte: - stimularea şi proliferarea limfocitelor antigen specifice - sinteza unor molecule de recunoaştere antigenică (anticorpi şi / sau receptori membranari) ce au capacitatea de a se combina specific in vitro sau în vivo cu Ag inductor

Limfocitele antigen specifice sunt : limfocitele B (Ly B) ce participă la răspunsul imun umoral(RIU), limfocitele T citotoxice (Ly Tc) ce participă în răspunsul imun celular, limfocitele T supresor (Ly Ts) tolerogene cu rol în toleranţa imunologică.

Anticorpii au două funcţii, aceea de structură de recunoaştere antigenică şi faptul că au în structura lor anumite componente antigenice numite idiotopi, de unde paradoxul antigen = anticorp.

S-au descris o categorie aparte de antigene numite superantigene ce au alte caracteristice de declanşare a răspunsului imun .

Definiţia stabileşte de fapt anumite criterii de definire a antigenului, şi anume: o substanţă este antigen dacă declanşează răspunsul imun, dacă reacţionează specific cu produsele rezultate în urma elicitării răspunsului imun.

Proprietăţile antigenului:

1. Declanşarea răspunsului imun:

Este un proces complex ce presupune 3 etape:

A. Selecţia – de către antigen, dintr-un repertoriu de limfocite, a acelora care sunt antigen specifice, adică cele care exprimă pe membrana lor receptori capabili să se combine cu antigenul şi să-l recunoască.

Antigenul pătrunde în organism, ajunge în organele limfoide: ganglioni, splină, etc; unde întâlneşte miliarde de tipuri distincte de limfocite.

Pentru următoarea figură se iau în considerare trei tipuri de limfocite B cu aceleaşi dimensiuni, acelaşi raport citoplasmă / nucleu, dar diferite din punct de vedere al receptorilor