Insuficiența Respiratorie

Respiraţia poate fi definită ca fiind procesul prin care poate avea loc schimbul de gaze între organism şi mediul înconjurător; deci funcţia principală a sistemului respirator este schimbul de gaze.

Perturbarea procesului de schimb gazos între mediul înconjurător şi interiorul celulelor organismului – ceea ce semnifică insuficienţa respiratorie – ar trebui, teoretic, să se obiectiveze prin scăderea pO2 şi creşterea pCO2 la nivel mitocondrial [Ex]. Aportul insuficient de O2 la nivel intracelular, ceea ce se cunoaşte ca hipoxie până la anoxie – se poate produce prin diverse mecanisme:

1. Scăderea pO2 în sângele arterial sistemic – hipoxia hipoxică – care poate fi produsă prin:

- diminuarea pO2 în aerul inspirat datorită scăderii presiunii barometrice cum se întâmplă la altitudine mare, sau scăderii concentraţiei fracţionate a O2 în amestecul gazos inspirat cum se întâmplă în cazul vicierii aerului atmosferic cu gaze străine.

- perturbarea schimbului gazos dintre mediu şi sângele din capilarele pulmonare ce se poate produce într-o diversitate de boli ce alterează funcţia aparatului respirator: afectarea căilor aeriene suprioare, boli bronho-pulmonare, boli ale musculaturii ventilatorii, deprimarea centrilor nervoşi care coordonează respiraţia.

- contaminarea sângelui arterial cu sânge venos, datorită unor comunicări anormale între inima dreaptă şi cea stângă (boli congenitale cardiace cu şunt dreapta-stânga) sau datorită unor şunturi intrapulmonare (anevrism arterio-venos intrapulmonar), sîngele venos amestecat din ventriculul drept scurtcircuitând astfel alveolele ventilate.

2. Diminuarea concentraţiei hemoglobinei în sângele circulant, având drept consecinţă scăderea proporţională a conţinutului sângelui în O2 – hipoxia anemică.

3. Încetinirea circulaţiei periferice – hipoxia de stază – se caracterizează prin încărcare normală a sângelui cu O2, dar sângele transportat la ţesuturi este eliberat la presiune mică, pentru că sângele întârzie în capilarele tisulare. Hipoxia de stază poate fi:

- globală prin scăderea debitului cardiac.

- locală în procesele inflamatorii.

4. Incapacitatea celulelor de a utiliza O2 – hipoxia histotoxică – când sângele venos revine la plămâni cu un conţinut ridicat de O2, cum se întâmplă în intoxicaţia cu alcool sau cu droguri de tipul LSD

DEFINIŢIE

În mod obişnuit se consideră însă că insuficienţa respiratorie este un sindrom caracterizat prin scăderea presiunii parţiale a O2 în sângele arterial (exclusă fiind hipoxemia din şuntul intracardiac dreapta-stânga) la care se adaugă sau nu creşterea presiunii parţiale a CO2 (exclusă fiind hipercapnia compensatorie din alcaloza metabolică), sindrom ce se poate datora unei varietăţi de boli care afectează sau nu plămânul [Mu]. Sindromul de insuficienţă respiratorie rezultă din incapacitatea aparatului respirator de a-şi îndelini funcţia sa principală de asigurare a schimburilor gazoase adecvate între aerul alveolar şi capilarele pulmonare, în repaus şi la efort [Ghe]. Dar insuficienţa respiratorie, definită astfel de anomaliile concentraţiilor gazelor în sângele arterial sistemic semnalează funcţionarea anormală doar a unei părţi din lanţul de mecanisme care aduc O2 la nivel celular. De aceea este corect să se denumească insuficienţa respiratorie de origine pulmonară – insuficienţă pulmonară – caracterizată prin scăderea pO2 şi eventual creşterea pCO2 instalate consecutiv alterării schimburilor gazoase intrapulmonare [Ex]. Se consideră paO2 scăzută dacă valoarea măsurată este mai mică cu dublul abaterii standard (10mmHg) faţă de valoarea medie ideală corespunzătoare vârstei pacientului. Astfel la 20 de ani insuficienţa pulmonară se caracterizează prin paO2 sub 90mmHg, în timp ce la 60 de ani paO2 este mai mică de 73mmHg.

COMPONENTELE FUNCŢIONALE ALE APARATULUI RESPIRATOR

Din punct de vedere funcţional, aparatul respirator este alcătuit din:

- Centrul respirator şi conexiunile sale neuro-umorale;

- Căile nervoase eferente;

- Musculatura respiratorie;

- Cutia toracică;

- Căile respiratorii superioare extrapulmonare;

- Plămânii.

Astfel, respiraţia umană ca proces ar putea fi divizată în următoarele procese funcţionale:

- Ventilaţia – mişcarea aerului din exterior în interiorul organismlui şi distribuţia lui prin sistemul traheobronşic până la unităţile de schimb gazos ale plămânului;

- Difuzia gazelor – mişcarea O2 şi a CO2 prin membrana alveolo-capilară între gazul din spaţiul alveolar şi sângele din capilarele pulmonare;

- Perfuzia – fluxul de sânge venos amestecat prin circulaţia arterială pulmonară, distribuţia sângelui prin capilare la unităţile de schimb gazos şi întoarcerea sângelui din plămâni prin venele pulmonare;

- Controlul neuro-umoral al respiraţiei – reglarea ventilaţiei în acord cu necesităţile proceselor metabolice.