Medicina Socială

Definiţii. Terminologie.

Sănătatea publică reprezintă ansamblul cunoştinţelor, deprinderilor şi atitudinilor populaţiei orientat spre menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii.

Obiectul sănătăţii publice îl reprezintă grupurile umane.

Hanlon a definit sănătatea publică ca fiind ştiinţa protejării oamenilor şi a sănătăţii, a promovării redobândirii sănătăţii prin efortul organizat al societăţii.

Scopul sănătăţii publice este să reducă: disconfortul, boala, incapacitatea (invaliditatea, handicapul), decesul prematur.

O definiţie concisă a sănătăţii publice dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 1997, este: arta şi ştiinţa prevenirii îmbolnăvirilor, prelungirea vieţii şi promovării sănătăţii prin mijloace de acţiune organizată ale societăţii ; acest lucru are ca premisă faptul că sănătatea este un proces care angajează resurse sociale, fizice, mentale şi spirituale.

Deci, sănătatea publică este ştiinţa şi arta care se preocupă cu :

- prevenirea îmbolnăvirilor

- prelungirea vieţii

- promovarea sănătăţii prin efortul organizat al comunităţii

- sanitaţia şi mediu

- educaţia pentru sănătate

- organizarea sistemului de sănătate astfel încât să permită accesul la un pachet de servicii de bază pentru întreaga populaţie.

În consecinţă noul concept al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii de sănătate publică include organizarea tuturor resurselor umane şi a instituţiilor pentru furnizarea de servicii de sănătate în vederea promovării sănătăţii, prevenirii bolilor, diagnosticului şi tratamentului bolilor şi reabilitării fizice, sociale şi profesionale, după ce au fost identificate nevoile de sănătate ale populaţiei.

Scopurile principale ale sănătăţii publice sunt:

- creşterea speranţei de viaţă sănătoasă pentru populaţie;

- prevenirea deceselor evitabile sau premature;

- îmbunătăţirea calităţii vieţii pentru persoanele cu boli cronice pe termen lung sau disfuncţii;

- ameliorarea stării de sănătate prin intermediul prevenirii.

Sănătatea publică este un domeniu interdisciplinar în care se regăsesc elemente din diferite discipline precum: epidemiologia, biostatistica, demografia, ecologie, igienă, etică, sociologia, dreptul, managementul şi organizarea serviciilor de sănătate.

Medicina socială este o ramură a medicinii şi o parte a sănătăţii publice; ea se bazează pe constatarea conform căreia factorii sociali au o influenţă determinantă asupra fenomenului de sănătate şi boală. Obiectul medicinii sociale este studiul stării de sănătate a populaţiei în corelaţie cu factorii ce o influenţează (diagnosticul stării de sănătate a populaţiei şi factorii etiologici).

Sănătatea este un drept fundamental al omului ; este o resursă esenţială pentru individ, pentru comunitate şi pentru societate în ansamblu.

Există o diversitate de definiţii ale sănătăţii pentru care se folosesc multiple criterii . Cele utilizate cel mai frecvent sunt :

- bunăstarea funcţională

- capacitatea organismului de a se adapta la condiţiile variate da viaţă şi de muncă

- condiţia umană care îl face pe individ creativ.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a definit sănătatea individuală „starea de bine din punct de vedere fizic, mintal şi social şi nu numai absenţa bolii sau a infirmităţii”.

Sănătatea grupurilor umane ar putea fi definită ca fiind o sinteză a sănătăţilor individuale apreciată într-o viziune sistemică, globală.

Diagnosticul stării de sănătate a populaţiei

Diagnosticul stării de sănătate a unei colectivităţi se face după un raţionament similar cu cel pe care îl face medicul aflat în faţa unui bolnav . În ambele situaţii trebuie parcurse, în mod obligatoriu, anumite etape, metodologia diagnosticului fiind practic aceeaşi. Trebuie ştiut, însă, că nu se poate face o extrapolare de la diagnosticul individual al unui bolnav la starea de sănătate sau boală a unei întregi comunităţi. Prezentăm mai jos după D.Enăchescu, M.Marcu (1997) o paralelă între diagnosticul stării de sănătate a individului şi diagnosticul stării de sănătate a unei colectivităţi.

Diagnosticul stării de sănătate a unui individ Diagnosticul stării de sănătate a unei

colectivităţi

-Identificarea persoanei (nume, sex, vârstă, ocupaţie) Identificarea grupului (distribuţia pe vârste

şi determinarea vârstei medii care reprezintă “vârsta” grupului; distribuţia pe sexe cu determinarea proporţiei sexului masculin, respectiv feminin, distribuţia în funcţie de alte variabile ca de exemplu: ocupaţie, grad de şcolarizare, etc.

- Anamneza

- Examenul clinic

- Examenul paraclinic

- Compararea informaţiilor obţinute cu “modelele” ştiute pentru diferite afecţiuni Culegerea de informaţii în condiţii cât mai standardizate, prelucrarea lor, calculându-se indici valori medii şi / sau valori relative şi compararea rezultatelor obţinute, cu anumite modele de referinţă.

- Diagnosticul sănătăţii sau bolii individului - Diagnosticul sănătăţii comunităţii

- Determinarea etiologiei bolii - Determinarea cauzelor probabil implicate

- Tratamentul bolii ( etiologic, patogmetic, simptomatic , etc.) - “Tratamentul” sub forma unui program de intervenţie aplicat colectivităţii care vizează factorii “cauzali”, de risc (de ex: modificarea comportamentelor) , sau boala a cărei frecvenţă a fost determinată.

- Control - Control prin monitorizarea stării de sănătate a colectivităţii.

( după D.Enăchescu, M.Marcu , 1997 )