Psihologie medicală

1.1. Definirea conceptului de psihologie medicală

A porni pe drumul lung al studiului psihologiei medicale, înseamnă a căuta şi a găsi acele elemente care converg în relaţia lor, spre om aflat în cele două ipostaze, create de conjuncturi diferite: medic şi pacient. Căutările celor interesaţi în a „acoperi” acest domeniu, pornesc de la însăşi definirea a ceea ce reprezintă psihicul, dată de Paul Popescu Neveanu care-l consideră a fi un ansamblu de stări, însuşiri, fenomene şi procese subiective ce depind cu necesitate de mecanismele cerebrale şi de interacţiunea cu lumea obiectivă, îndeplinind funcţiile de raportare la lume şi la sine, prin orientare, reflecţie, planificare mentală şi acţiuni transformatoare. În acelaşi context, autorul menţionat anterior, precizează şi faptul că, obiectul psihologiei generale tratează procesele, sistemele şi însuşirile psihice integrând şi problematica generică a personalităţii. Rămânând în sfera abordării psihologiei, în Larousse-Dicţionar de psihologie, Nourbert Sillomy1996-subliniază faptul că , la început axată pe omul normal, adult şi civilizat, ea şi-a extins investigaţiile la bolnav, la copil, la omul primitiv, la grupurile sociale şi chiar la animal. Îşi probează existenţa şi îşi demonstrează importanţa în acţiunea sa practică. Câmpul ei de aplicaţie, care pare nemărginit, creşte continuu. Tehnicile ei particulare formează un ansamblu de neînlocuit de acţiuni şi de cunoaştere a fiinţei umane. În acest context, psihologia medicală aşa cum menţiona Paul Popescu Neveanu, îşi poate restrânge studiul, la domeniile relaţiilor interpersonale şi ale grupurilor mici, având ca obiect, psihologia bolnavului şi a relaţiilor sale cu ambianţa, legăturile sale subiective cu personalul medico-sanitar şi cu familia. Totodată, ea studiază şi reacţia psihică a bolnavului faţă de agresiunea somatică şi/sau psihică şi mijloacele psihice de tratament. Pornind din acest punct, putem aborda conceptul de psihologie medicală urmând un traseu istoric al evoluţiei sale şi ajungând la momentul în care ea (Tudose Fl.-2003) se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală, faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii, atât ale individului bolnav, cât şi ale celui sănătos, acest lucru incluzând logic şi atitudinea medicului şi a celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune.

Dacă am porni de la Homer ca fiind filosoful care face prima legătură dintre cap şi suflet, afirmând că sufletul eroilor iese pe gură, dar despărţind pyche de timos-spiritul, localizat în diafragma cu care gândeşte şi simte omul şi ajungând la Platon care vede omul ca structură duală, în acelaşi timp, trup şi suflet.. parcurgând încă un pas, Aristotel consideră corpurile vii, realităţi „care se hrănesc, cresc şi dispar prin sine însuşi”, şi trecând printr-o metamorfoză, din dimensiunea antică, la cele apropiate nouă cu viteza gândului, Myra şi Lopez (1952)-subliniază necesitatea unei orientări psihologice a medicinii, “refuzând un mecanism simplu, precum şi o teoretizare abstractă şi inoperantă”. Anii 1950-1960 aduc noi concepte privind psihologia medicală, completând începutul lui Myra şi Lopez, cu Iracy Doyle (1952)-care subliniază necesitatea unei baze psihologice a cunoştinţelor medicale, Bini şi Bassi (1954)-susţin că „psihologia medicală este o psihologie care posedă o semnificaţie medicală”, iar Ernest Kretschmer (1956) intreprinde eforturi susţinute pentru a îndepărta confuzia dintre psihologia medicală şi psihiatrie. Înaintând în evoluţia conceptuală a secolului XX, se cristalizează noţiunile astfel încât M.B.Lebedinschi şi V.N.Miasiscev (1966)-remarcă faptul că „psihologia medicală studiază problemele teoretice şi practice ale medicinii, legate de psihologie, precum şi problemele psihologice ale oamenilor bolnavi. Ea elaborează problemele despre rolul şi locul particularităţilor psihice ale personalităţii în prevenirea, apariţia, evoluţia şi tratamentul afecţiunilor, în consolidarea şi păstrarea sănătăţii”. Înaintând în timp, W. Habley (1992) surprinde trei domenii deja clasice ale psihologiei medicale: a) –situaţia de a fi bolnav b) –relaţia medic-pacient c) –psihologia profesiunii medicale, extinzând aria de cuprindere a acesteia spre psihologia sănătăţii şi cea comunitară. Besancon G. (1999) întăreşte prin opinia sa faptul că, spiritul psihologiei medicale e necesar a fi prezent în practica medicală curentă, făcând faţă de la simplu consult la cele mai sofisticate şi complexe tratamente, având ca punct ţintă boala vs. bolnavul. La noi, autori ca Sahleanu V., Ionescu G. (1973), Athanasiu A.(1983), Iamandescu I.B (2002), Tudose Fl. (2003) –au încercat prin preocupările lor , de a surprinde noi modalităţi care, într-o contextualitate dată, marchează şi/sau întăresc conceptul de psihologie medicală. Astfel, Săhleanu V. şi Athanasiu A. consideră că psihologia medicală trebuie să fie psihologia care are în centrul ei „drama” persoanei umane, punând accentul atât pe datele obiective, cât şi cele subiective, în primul rând introspecţia bolnavului şi intuiţia medicală. Periplul poate continua adăugându-se cu fiecare concept, o nouă atitudine, totuşi, cert rămâne faptul că Tudose Fl. (2003), psihologia medicală prin specificitatea obiectivelor şi mijloacelor sale de cercetare, oferă posibilitatea unei mai bune precizări şi aprecieri a tulburărilor psihice din evoluţia unui proces de îmbolnăvire, demers cu reverberaţii atât în diferenţierea actului terapeutic, cât şi în cea a modalităţilor de asistenţă medicale, proiectată competent şi în comprehensiunea faţă de persoana bolnavă, ambianţă şi factori de risc. Ea oferă în acest mod şi investigarea posibilităţilor de prevenţie sau de minimalizare a consecinţelor unor stări psihopatogene, având drept corolar, păstrarea sănătăţii. Totodată, în conţinutul psihologiei medicale, Popescu-Brumă S. (2000) se înscriu o serie de date supuse unor rigori ştiinţifice cum ar fi: relaţiile bolnavului cu mediul său de viaţă, atitudinea subiectului faţă de moarte, de boală, fenomenele de transfer şi contratransfer în cadrul relaţiilor terapeutice, modele de comportament ale echipei terapeutice şi aspectele psihologice ale unor traume fizice sau psihice. Subliniindu-se în timp rolul important al psihologiei medicale privind etiopatogenia elementului psihogen, ajungem la idea prin care Ionescu G, (1973) foloseşte termenul de „coeficient de psihogenie” ca o potentare a simptomatologiei de către individ, determinat de cunoştinţa bolii propriu-zise, reuşind a-l susţine, implica într-o atitudine terapeutică adecvată menţinerii sănătăţii umane sau/şi reabilităţii acesteia. Concluzionând, psihologia medicală este parte a psihologiei şi nu a medicinei , în aria ei înscriindu-se problematica psihologică a bolnavului, cât şi atitudinea omului sănătos faţă de boală (Popescu-Brumă S.2000).

Cap.2. Boala şi dimensiunea sa psihologică

2.1.Sănătatea ca stare de bine

Dacă ne-am opri o clipă la înţelepciunea poporului român, am putea constata că, pornind de la simplu salut pe care şi-l adresează oamenii zilnic între ei, apar formulări ca: „Sănătate !”, „Mergi sănătos !”, „Hai noroc şi sănătate !”, „Să fiţi sănătoşi !”, „Să dea Dumnezeu sănătate !”, „Mă închin cu sănătate ca la o luncă verde !”, „Rămâneţi sănătoşi !”, „Umblaţi sănătoşi !”, „Bine-ai venit sănătos!”, „Bine te-am găsit sănătos !”, iar derivaţiile lor putând continua, sănătatea devine necesară şi unică. În aceeaşi notă de subscriere a binelui cu sănătatea sunt elocvente şi proverbele, zicătorile care se remarcă prin mesaje ca: - Sănătatea e o mare avere. (proverb arab) - Sănătatea e mai importantă ca obiceiurile religioase. (proverb indian) - Sănătatea e temelia bogăţiei. (proverb persan) - Pentru omul sănătos în fiecare zi e sărbătoare. (proverb turc) - Medicul te vindecă de boală, dar nu şi de moarte; el e ca acoperişul care te apără contra ploii, dar nu şi contra trăsnetului. (proverb chinezesc), toate regăsindu-şi chintesenţa în dictonul latin “Mens sana in corpore sano” (Minte sănătoasă în corp sănătos). După acest imaginar periplu psiholingvistic privind elementul de sănătate, îl putem identifica alături de starea de bine aşa cum o defineşte Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Pentru OMS, sănătatea nu este condiţionată doar de absenţa bolii şi disfuncţia ei, ci se referă la un proces complex şi multidimensional, în care starea subiectivă de bine este un element fundamental. Componentele stării de bine sunt: 1. acceptarea de sine=atitudine pozitivă faţă de propria persoană, acceptarea calităţilor şi defectelor personale, percepţia pozitivă a experienţelor trecute şi viitoare; 2. relaţii pozitive cu ceilalţi=încredere în oameni, sociabil, intim, nevoia de a primi şi a da afecţiune, atitudine empatică, deschisă, caldă; 3. controlul=sentimentul de competenţă şi control personal asupra sarcinilor, îşi crează oportunităţi pentru valorizarea nevoilor personale, face opţiuni conform cu nevoile proprii; 4. sens şi scop în viaţă=direcţionat de scopuri de durată medie şi lungă, experienţa pozitivă a trecutului şi relevanţa viitorului, convingerea că merită să te implici, curiozitate; 5. dezvoltarea personală=deschidere spre experienţe noi, sentimentul de valorizare a potenţialului propriu, capacitate de autoreflexie, percepţia schimbărilor de sine pozitive, eficienţă, flexibilitate, creativitate, nevoia de provocări, respingerea rutinei; Concentrând larga definiţie dată de OMS sănătăţii, ajungem la identitatea sa prin formula de: starea de bine, psihic, somatic şi social al individului , fapt care determină a ne opri o clipă la ceea ce sublinia Athanasiu A.(1983), adică faptul că „Sănătatea este privită de către patolog ca o stare de integritate; de către clinician, ca o lipsă de simptome; de către bolnav ca o stare de bien-etre (valetudo). Dacă P.Valery scria că sănătatea este starea în care funcţiile necesare se îndeplinesc „inevitabil sau cu plăcere”, putem să observăm cât de greu ne vine a da o definiţie a stării de sănătate chiar dacă Iamandescu I.B.(2002), pare la îndemâna fiecărui individ-întâmpină dificultăţi reale cauzate, în primul rând de posibilitatea evoluţiei „subterane” (asimptomatică în plan subiectiv şi la examenul clinic) a unor procese patologice care pot fi decelate doar cu mijloace paraclinice-fie ele simple, fie complicate. În al doilea rând, subiectivismul bolnavului face ca apariţia bolii să fie mai târziu înregistrată ( „bolnavi ignoraţi”) sau, din contră, să fie semnalată în mod eronat ( „bolnavi închipuiţi”). Astfel, ajungem să decodificăm sănătatea ca fiind circumscrisă celor trei elemente: a) sănătatea umană,Tudose Fl.(2000) poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporal-biologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului, a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei, ale vârstei, ale sexului), cât şi în perspectiva externă a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant, concret; b)sănătos psihic, afirmă Cornuţiu G. (1998) este acela care trăieşte şi afirmă o stare de confort psihic într-o coerenţă şi globalitate care nu este sesizată nici un moment în mod fragmentar şi într-o continuitate care presupune o dominantă a sentimentelor posesive, constructive şi optimiste faţă de cele negative.