Sănătate Mintală și Boală Psihică

Pentru a înţelege şi defini „patologicul”, anormalul, boala psihică trebuie făcut, în primul rând, referire la sfera normalităţii deoarece boala mintală poate fi înţeleasă şi explicată doar în raport de comparaţie cu sănătatea mintală.

Conform Dicţionarului de Psihologie „Larousse” sănătatea reprezintă o „stare a celui care se simte puternic şi asigurat”. Pe de altă parte Organizaţia Mondială a Sănătăţii precizează că: „sănătatea este deplina posesiune a bunăstării sociale, mentale şi fizice şi nu numai absenţa bolilor şi afectiunilor”.

În cadrul larg al noţiunilor de sănătate şi boală un aspect particular îl reprezintă sănătatea mintală şi boala psihică. Aceste două noţiuni nu pot fi dezbătute decât împreună, limita dintre ele de multe ori fiind influenţată normele sociale.

Înţelegerea normalităţii (sănătate mintală) cât şi a anormalităţii (boală psihică) depinde de cunoşterea organizării structurale şi a dinamicii funcţionale a sistemului personalităţii, considerat ca „aparat psihic”. Pentru psihopatologie, problema normalităţii este deosebit de importantă întrucât reprezintă criteriul de evaluare a tulburărilor clinice, considerate ca abatere de la normalitate.

Cuvântul „normal” provine din latinescul „norma” (unghi drept), adică ceea ce nu oscilează nici la stânga nici la dreapta, ceea ce se află în mijloc. Normalul este, pe de o parte, un termen calificativ implicând o valoare şi pe de altă parte un termen descriptiv care indică o medie. Anormal este un adjectiv, un termen apreciativ care introduce o diferenţă calitativă.

Conceptul de normalitate, desemnând starea de echilibru, implică adaptarea atât pe plan intern, intrapsihic, cât şi în planul lumii externe a individului, având prin aceasta o semnificaţie antropologică lărgită. Considerată din punct de vedere psihologic, normalitatea este definită de I. Kant astfel „Inteligenţa este şi rămâne normală, în viaţa practică, în măsura în care îşi manifestă şi păstrează caracterul empiric. Ea trebuie să fie şi să rămână conformă cu experienţa. Spiritul omenesc este, prin urmare, sănătos atunci când simte, judecă şi hotărăşte potrivit cu experienţa şi bolnav atunci când se îndepărtează sau chiar se înstrăinează de ea”.

Limitele de variaţie ale normalului permit să distingem câteva aspecte nepatologice care nu pot fi considerate anomalii. Acestea sunt conceptele de „diferit” şi „divers” care sunt incluse în cadrul lărgit al „acceptabilului”. Astfel, normalul este indicatorul standard al unor valori culturale; diferitul este o altă formă posibilă a normalităţii şi diversul este privit ca o variantă de tip formal a normalităţii. În esenţa lor, cele trei concepte exprimă de fapt ipostaze diferite ale unor „variaţii acceptabile” în sfera normalităţii.

Atât sănătatea mintală (normalitatea) cât şi boala psihică (anormalitatea) îşi au sediul şi se manifestă în cadrul „sistemului personalităţii”. Ele nu sunt structuri fixate ci depind de direcţia de manifestare a dispoziţiilor care se organizează în raport cu modelele constituţionale psihobiologice ale sistemului individului respectiv. Prin dispoziţii, în psihopatologie, se înţelege potenţialul genetic, structurile neuroatomice, dinamica neuropsihofiziologică, precum şi calităţile dobândite de individ prin educaţie, cultură, model familial, scolar, profesional, valorile morale, religioase. Având în vedere toate aceste caracteristici, sănătatea mintală şi boala psihică trebuie considerate ca reprezentând nişte calităţi ale „modului de a fi” a individului, care derivă din organizarea structurală a „sistemului personalităţii” acestuia.

Între normalitate şi anormalitate psihică există un anumit echilibru stabilit şi controlat de însăşi modalitatea de funcţionare a mecanismelor de autoreglare a sistemului personalităţii. Sănătatea mintală şi boala psihică sunt ipoteze egal posibile ca disponibilitate ale persoanei umane şi se înscriu în ordinea ontologică a acesteia. De aici se deduce că sistemul personalităţii este organizat dialectic, după principiul complementarităţii antinomice, al contrariilor, în asemenea măsură încât se poate vorbi despre o balanţă normal/patologic de a cărei funcţionare depind atât starea de echilibru, respectiv sănătatea mintală, cât şi starea de dezechilibru, reprezentând boala psihică. Dinamica personalităţii în planul vieţii psihice este dată tocmai de ambivalenţa complementară a organizării acesteia, de caracterul ei dialectic.

Atât starea de sănătate mintală cât şi boala psihică au, în mod paradoxal, acelaşi determinism în „dispoziţiile latente” ale sistemului personalităţii, al direcţiilor de manifestare pe care le pot lua acestea.

Dispoziţia interioară a sistemului personalităţilor reprezintă potenţialul energetic al persoanei. Acest potenţial psihoenergetic corespunde cu principiul vital. Dispoziţia interioară, în funcţie de circumstanţele vieţii individului care pot fi favorizante sau nefavorizante, poate lua aspectul formelor normalităţii sau pe cel al formelor anormalităţii. Atât starea de echilibru intern cât şi cea de dezechilibru vor depinde de modalitatea de a răspunde la factorii circumstanţiali care acţionează asupra individului în decursul vieţii sale. De aici putem concluziona ca atât sănătatea mintală cât şi boala psihică au originea în modalitatea de organizare şi dinamica sistemului personalităţii.

Un alt aspect important în dezbaterea celor două concepte este raportul dintre normalitate şi adaptare. Se consideră că adaptarea este simplul proces de acceptare oferit individului de mediul exterior sau societate. Adaptarea este o „investire de energie orientată pentru ca individul să se integreze şi să poată rezista în faţa presiunii exercitate asupra lui de psihotraumatismele sociale, dublată de capacitatea acestuia de a rezista la tensiunile impuse de legăturile sociale”.