Terapia Ocupațională și Ergoterapia

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

Noţiuni introductive

Munca este considerată ca fiind o activitate conştientă a omului, îndreptată spre realizarea unui anumit scop. "Punând în mişcare organele corpului său şi mijloacele de muncă, omul acţionează asupra naturii îşi cheltuieşte forţa fizică şi intelectuală şi transformă obiectele şi forţele naturii în produse necesare pentru satisfacerea multiplelor şi variatelor sale trebuinţe."

Tot mai multe ştiinţe colaborează în prezent pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii omului. Dintre acestea amintim: ştiinţele socio-umane (economice şi politice), unele discpline ca psihologia socială, ergonomia, terapia ocupaţională, ergoterapia şi studiul muncii, în a căror componente se include şi îngrijirea sănătăţii populaţiei.

Sănătatea omului, deziderat de care depinde însăşi calitatea vieţii, este domeniul de studiu şi activitate al multor ştiinţe, în principal al celor medicale şi sociale întrucât "crearea de resurse sporite necesare progresului societăţii rămâne dependentă şi de o creştere numerică a forţei de muncă."

Accidentele de muncă, accidentele rutiere, condiţiile de viaţă, stress-ul, bolile, conflictele armate prezente în unele zone ale lumii, determină creşterea, din ce în ce mai mare a numărului de persoane cu handicapuri de diferite feluri (în întreaga lume).

În prezent, invalidul sau handicapatul, care era considerat subiect de caritate sau/şi filantropie, trebuie tratat ca oricare om valid, cu perspectiva reluării locului în societate, prin participare activă, chiar productivă acolo unde este posibil.

Sănătatea, concepută ca o stare dinamică, este expresia relaţiilor interne, concrete ale organismului cu mediul ambiant, pe linia realizării unui echilibru activ cu acesta sau, altfel exprimat, este capacitatea de a răspunde la modificările acestuia printr-o adaptare corespunzătoare."1

Pentru realizarea acestui echilibru, a stării de sănătate, pe lângă măsurile profilactice şi curative se impun măsurile de recuperare a capacităţii de muncă a celor care din anumite motive devin invalizi (deficienţe congenitale, deficienţe dobândite în cursul vieţii). Recuperarea prezintă un aspect umanitar, dar şi un caracter economic, prin faptul că tot ce se investeşte în scopul recuperării invalidului şi reintegrării lui în comunitatea productivă, se compensează ulterior sub forma creşterii potenţialului uman. Recuperarea este un proces continuu, începând de la patul bolnavului până la reîntoarcerea acestuia în muncă.2 Lumea medicală caută căi de recuperare a forţei de muncă, procesul fiind foarte complex, dictat de interesele personale ale subiecţilor respectivi, cât şi de interesele societăţii, necesitatea şi importanţa muncii fiind imperativul comun.