Concepte Merceologice

Tema 1

Obiectul de studiu şi evoluţia ştiinţei mărfurilor

Materia primului capitol al disciplinei Fundamentele ştiinţei mărfurilor conţine informaţii referitoare la semnificaţia, locul şi evoluţia ştiinţei mărfurilor. Sunt evocate sumar elemente de referinţă în evoluţia societăţii umane, care au contingenţe cu comerţul şi cunoaşterea mărfurilor.

Este evidenţiată perioada de început a Merceologiei şi suita de ipostaze a acestei discipline comerciale, deopotrivă în plan european şi în spaţiul românesc. Se accentuează caracterul constant al interesului pentru studiul mărfurilor, deseori dezvoltat pe categorii de bunuri materiale specifice anumitor industrii de bunuri de consum şi numit ca atare.

Parcurgerea materiei acestui capitol pune în lumină faptul că obiectul de studiu al merceologiei a fost mereu concentrat în jurul problematicii mărfii, cu toate că această problematică a fost mereu schimbătoare, ca urmare a progresului vieţii în general şi aL producţiei de mărfuri în special. Acest fapt este relevant între trăsăturile ştiinţei mărfurilor.

Aspectele referitoare la cercetarea în domeniu sunt regăsite în informaţiile privitoare la locul materiei merceologice în cadrul Clasificării Zecimale Universale a cunoştinţelor umane şi în subcapitolul dedicat metodelor de cercetare cu care se operează în domeniu.

1.1 Semnificaţie şi denumiri ale ştiinţei mãrfurilor

Ştiinţa mărfurilor se constituie într-un sistem de cunoştinţe, tehnici şi metode orientate coerent spre cercetarea complexă a mărfurilor şi zonele contingente problematicii mărfii.

În evoluţia sa, acest domeniu a purtat variate denumiri. Cea mai mai cunoscută dintre aceste denumiri este cea de Merceologie, termen care este echivalent în limba română cu „studiul (ştiinţa) mărfurilor“, expresia fiind împrumutată din limba italiană /DEX, 1995/, unde s-a format din termenul latin mercis (al mărfii) şi termenul grecesc logos (ştiinţă, cunoaştere).

În diversele limbi, această noţiune a fost tradusă ca atare sau prin termeni echivalenţi, astfel: bulgară –stokoznanie; cehă - nauka o zbozi; engleză - ;study of commodities, knowledges of wares; franceză - connaissance des marchandises; germană - Warenkunde, Warenlehre; greacă -  (emporeumatologia); italiană - merceologia; maghiară - árú ismeret; polonă – towaroznastwo; rusă – tovarovedenie; sârbă - poznavanje robe; spaniolă – merceologie.

În evoluţia sa, ştiinţa mărfurilor a purtat variate denumiri, în funcţie de concepţiile şcolii naţionale de merceologie, ale factorilor de decizie în politica învăţământului şi de concepţia autorilor de carte în acest domeniu.

Prima denumire a merceologiei în România a fost Cunoscinţa mărfurilor, autor N. Mallian (Craiova, 1879), cunoscută ca fiind cea mai veche din lucrările de acest fel publicate în România.

Denumirile ulterioare au fost Productologie, Studiul Mărfurilor, Merceologie şi altele. Diversele denumiri ale ştiinţei mărfurilor în spaţiul românesc sunt prezentate în continuare

Chimie şi mărfuri (Perioada interbelică), Comerţul şi industria ..... (Prima jumătate a sec. XX), Cunoscinţa (Cunoştinţa) mărfurilor (Perioada de început (1864-1895)), Mărfuri (Secolul XX), Merceologie (Perioada medie şi actuală (după 1895)), Merceologie/Productologie (Perioada interbelică),

Merceologie şi Technoloogie (Sfârşitul sec. XIX), Productologie (Perioada medie (circa 1900-1930)), Studiul mărfurilor (Perioada interbelică şi perioada postbelică), Studiul mărfurilor/Tehnologie – Merceologie (Perioada interbelică şi perioada postbelică (circa 1935-1955)), Technologie şi studiul mărfurilor (Perioada interbelică (1930)).

Sunt numeroase alte discipline cu conţinut merceologic, numite Materii prime, Ştiinţa materialelor sau, pur şi simplu, Materiale, urmate de termeni şi expresii (textile, celulozice, electrice, electrotehnice, de construcţii, de instalaţii ş. a.m.d.) care localizează domeniul concret de studiu. Aceste discipline cuprind probleme strict specifice domeniului merceologic: descrieri generice, noţiuni din tehnologia de obţinere, proprietăţi, nomenclator, sortiment, clasificări, marcare, ambalare, păstrare, transport, comercializare etc.

1.2 Începuturile şi evoluţia ştiinţei mărfurilor

Nevoia cunoaşterii mărfurilor este legată firesc de faza schimbului în natură, care presupunea o apreciere corectă a bunurilor schimbate, condiţie elementară pentru realizarea actului respectiv. Un progres real s-a înregistrat odată cu apariţia banilor, ca element - marfă mijlocitor al schimbului, care a facilitat schimburi pe scară mai largă, punând practic bazele comerţului. Între informaţiile referitoare la statele din antichitate, sunt numeroase acelea care evocă preocupări de reglementare a producţiei de bunuri şi a comercializării acestora: calitate, uniformizarea unor caracteristici (începuturi ale standardizării), garantare, marcare, depozitare, unităţi de măsură etc.

Inspectorii de piaţă (agoranomi) din epoca lui Pericle (circa 495 - 429 î.e.n) examinau calitatea pâinii, greutatea şi prospeţimea peştelui şi a legumelor şi fructelor aduse la piaţă. Arhimede (circa 287 - 212 î.e.n.) a fost solicitat de Hieron II (306 - 215 î.e.n.), regele Siracuzei să expertizeze o coroană şi să stabilească dacă era sau nu din aur, iar Plinius cel Bătrân (23 - 79 e.n.) a descris în Istoria naturală numeroase produse brute şi prelucrate care făceau obiect de comerţ

În aceeaşi perioadă istorică, romanii au jucat un rol major în comerţul mediteranean în spaţiile cucerite, între care şi spaţiul dacic, unde funcţionau numeroase drumuri şi centre comerciale.

În secolele următoare, marcate profund de marile migraţii, Bizanţul a reprezentat un mare nod comercial în care ajungea capătul european al „drumului mătăsii“, pe care veneau din Orient numeroase mărfuri alături de celebrele mătăsuri, şi de unde porneau alte drumuri prin nordul Europei până în extremul insular european. Comerţul pe mare a trecut treptat din mâinile grecilor în cele ale statelor italice, care au avut mari contuarii în bazinul Mării Negre, unde ajungeau dinspre nord mărfurile negustorilor hanseatici pe drumurile de la est de Carpaţi. Acest comerţ a asigurat importurile de manufacturate din metal, brocart, ceramică, uleiuri şi vinuri meridionale şi tot pe această cale ajungeau din spaţiul septentrional piei, metale şi numeroase manufacturate. Din aria carpato-dunăreană plecau mari cantităţi de miere, ceară, peşte, vânat, lemn, manufacturate din lemn şi piele etc.

După căderea Constantinopolului (1453), comerţul în Marea Neagră a fost acaparat de Turcia, care a monopolizat relaţiile comerciale ale statele române timp de aproape patru secole. Abia după Tratatul de la Adrianopole (1829) comerţul românesc a căpătat libertatea de desfăşurare, generând o perioadă prosperă în acest spaţiu. În această fază, a dezvoltării statului român pe baze moderne, se disting începuturile dezvoltării Ştiinţei mărfurilor, în adevăratul sens al cuvântului.

Un reper consacrat în stabilirea începuturilor unei ştiinţe îl constituie scrierea unei lucrări de notorietate în domeniu. Literatura de specialitate consideră începuturile merceologiei în lucrarea lui Johann Beckmann, intitulată Vorbereitung zur Waarenkunde, oder der vornehmsten auslaendischen Waaren (Curs pregătitor de merceologie sau pentru cunoaşterea celor mai alese mărfuri din străinătate) - Göttingen, 1793-1800.

Mulţi autori caută însă promotori în rândul celor care au propus şi impus concepte şi noţiuni devenite curente în ştiinţa mărfurilor. Un plus de atenţie trebuie acordat informaţiilor despre lucrări cu fond merceologic consistent. O astfel de lucrare este Trattato dei pesi, delle misure e delle mercanzie, nonche d'altre cose che devono sapere i mercantanti delle diverse parti del mondo, având ca autor pe G.P. Balducci Pegoloti, publicat la Florenţa în anul 1440.

În secolul al XIX -lea, s-au iniţiat în Italia studii asupra teoriei comerţului, în cadrul cărora însă marfa era considerată essenzialmente ca obiect de schimb, preocupările în această privinţă urmărind doar "punerea în relief a caracteristicilor comerciale".

Începuturile merceologiei în România sunt legate firesc de consacrarea învăţământului comercial românesc deopotrivă prin lege şi în fapt. Cu certitudine se poate afirma că acest moment s-a petrecut în anul 1864, când s-au înfiinţat şcolile comerciale de la Bucureşti şi de la Galaţi, în programele cărora a figurat distinct şi „Cunoscinţa mărfuriloru“.

În privinţa începuturilor româneşti contingente ştiinţei mărfurilor, se evidenţiază manifestări chiar la începuturile învăţământului românesc, prin numeroase teme de factură merceologică predate la discipline conexe merceologiei: chimie, fizică, ştiinţe naturale, matematică, drept, economie etc.