Semiotică Master an II

INTRODUCERE

Semiotica este o ştiinţă a cărei istorie modernă începe în secolul trecut.

Rădăcinile semioticii sunt vechi, ducând până în Antichitate. Ele se împletesc cu preocupările de atunci din alte ştiinţe precum medicina, filosofia. La rândul lor, scrierile rămase de la stoici, de la Platon, Aristotel vădesc preocupări de natură lingvistică în jurul problemei semnului. Augustin este considerat a fi fost primul care a propus o ştiinţă apropiată de o semiotică generală, iar tradiţia culturală medievală, prin Dominicus Soto sau John Poinsot, îşi aduce contribuţia la protoistoria semioticii. Un nume important este acela al gânditorului John Locke care a marcat, prin Essay Concerning Human Understanding (1690), peste secole, drumul ulterior al ştiinţei. (Locke propune primul termenul de “semiotică”.)

Două personalităţi au marcat debutul semioticii moderne: Ferdinand de Saussure şi Charles S. Peirce. Saussure va deschide drumul unei dezvoltări europene în jurul ştiinţei denumite semiologie (în franceză “sémiologie”), iar Peirce pe cel al liniei americane a semioticii (în engleză “Semiotics”). Semiologie/semiotică sunt termeni folosiţi adesea în calitate de sinonime pentru ştiinţa despre semne (în prezentele note, se va utiliza în exclusivitate termenul de semiotică). Ei ascund însă diferenţe de abordare ştiinţifică, diferenţe care pornesc chiar de la iniţiatori, respectiv Saussure şi Peirce.

Astfel, Saussure îşi întemeiază discursul ştiinţific pe studiul limbii umane, marcându-i fundamentele din această perspectivă. “Limba, susţinea Saussure, este un sistem de semne ce exprimă idei şi, prin aceasta, ea este comparabilă cu scrisul, cu alfabetul surdomuţilor, cu riturile simbolice, cu formele de politeţe, cu semnalele militare etc. Numai că ea este cel mai important dintre aceste sisteme. Se poate deci concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în viaţa socială; ea ar forma o parte a psihologiei sociale şi, prin urmare, a psihologiei generale; o vom numi semiologie (din gr. semeion “semn”). Ea ne-ar învăţa în ce constau semnele şi ce legi le cârmuiesc. [...] Lingvistica nu este decât o parte a acestei ştiinţe generale; legile pe care le va descoperi semiologia vor fi aplicabile lingvisticii şi aceasta va fi astfel legată de un domeniu bine definit în ansamblul faptelor umane.” Dimensiunea social-colectivă, culturală a semnelor, alegerea drept etalon a semnului lingvistic, caracteristica psihologică sunt trăsăturile importante ale semiologiei saussuriene.

Pornindu-se de la o atare concepţie, în Europa s-au construit diferite teorii ce au gravitat mai mult sau mai puţin în jurul modelului lingvistic. Aici intră modelele de lingvistică structuralistă ale lui Roman Jakobson şi Louis Hjelmslev, scrierile lui Claude Levi-Strauss sau poziţiile uneori excentrice ale lui Roland Barthes. În acest sens, semiologia “îşi ia model lingvistica şi aplică o serie de concepte lingvistice altor fenomene – cum sunt, de pildă textele – şi nu doar limbii înseşi.”

De cealaltă parte, Charles Peirce a imprimat o altă perspectivă cercetărilor semiotice în spaţiul geografic nord-american. Poziţia sa se revendică de la cea veche a lui Locke; este prezentă de asemenea la Charles Morris, la alţi cercetători grupaţi în jurul renumitului Thomas Sebeok. În esenţă, această linie pleacă de la o teorie generală, naturală sau convenţională, a semnelor umane sau nonumane, pentru a se ajunge la o teorie generală a comunicării. Peirce ia în considerare pentru studiul semiotic o mare varietate de domenii: matematica, morala, metafizica, gravitaţia, termodinamica, optica, chimia, astronomia, anatomia comparată, psihologia, fonetica, economia, metrologia, vinurile, whist-ul etc. Definirea diferitelor categorii de semne precum şi mecanismele de producere a acestora nu mai sunt centrate pe semnul lingvistic. Spre deosebire de teoria lui Saussure, inspirată de limbă şi vorbire, semioza este un proces “absolut fundamental, cu dimensiuni mult mai largi, incluzând însuşi universul fizic – prin semioza umană – şi considerând semioza speciei umane drept o parte a semiozei ce are loc în natură.” Chiar şi o semiotică a unui domeniu cultural va ţine cont, cum spune Deely (atunci când se referă de pildă la literatură), de concepţia prin care fenomenele culturale sunt extensiuni ale unei lumi naturale mai vaste „de care fiinţele culturale pot face, fără îndoială, abstracţie şi pe care o pot chiar ignora în viaţa lor obişnuită, dar care rămâne, cu toate acestea, contextul inevitabil în care se dezvoltă şi de care depind, chiar în calitate de fiinţe culturale. Căci tocmai această ambianţă mai vastă este cea care furnizează mai întâi de toate materialele sau, dacă putem spune astfel, posibilităţile brute ale creaţiilor culturale, inclusiv ale textelor literare după cum tot ea le ajută ulterior să subziste.”