Negustorul Ambulant

Pe la jumatatea veacului al XIX-lea, negustoria ambulanta era o realitate pe strazile bucurestene. Proprie oraselor, dar cu precadere Bucurestilor, pitoreasca indeletnicire a lasat ecou in multe scrieri si opere de arta. Treptat insa, in prima parte a secolului al XX-lea, administratia bucuresteana a vrut o imagine a capitalei si a strazilor ei nu atat patriarhala, caci timpul nu sta pe loc, cat una moderna, mai apropiata de cerintele vremii. Cu toate astea, comertul ambulant s-a incapatanat sa traiasca.

UN OCEAN DE PRECUPETE

Capitala a cunoscut negotul stabil si negotul ambulant. Cel dintai avea nevoie de o firma si un spatiu - inchiriat sau particular. Comertul ambulant se desfasura pe strada, fiind totusi necesara o autorizatie. Negotul, ocupatie usoara si profitabila, a fost mai mult monopolul celor veniti din afara, in special al evreilor si al balcanicilor. Afacerile au prosperat, iar grecii, turcii, armenii, bulgarii, evreii au fost tot mai multi, ei intelegandu-se foarte bine cu localnicii romani.

Mai mult, se creasera specializari care au stabilit o ordine nescrisa, respectata de toti negustorii. Erau mai multe feluri de negustori ambulanti, fiecare specializat pe anumite marfuri, dar in general alimente: carne, legume, fructe, dulciuri, racoritoare si maruntisuri folositoare. Marfurile erau ale lor ori luate de la angrosisti, din piete. Bucurestii, de la 1868 si pana in 1885, pare ca n-au avut decat doua piete de unde te puteai aproviziona: "Piata mare", pe locul unde se afla Piata Unirii, "un ocean de precupeti si precupete, cu marfurile intinse pe jos, pe rogojini sau in cosuri, chemand lumea cu indemnuri ispititoare sa le cumpere zarzavatul si fructele",si "Piata mica", langa Biserica Amzei. Pravaliile si bacaniile erau adunate mai mult in centru.

Bucurestenii bogati isi trimiteau slugile in piata sau la bacanii ori comandau negustorului produsele, care le erau aduse acasa de catre baietii de pravalie.

Asa ceva locuitorii de rand ai capitalei nu puteau face. Astfel, negotul ambulant a raspuns majoritatii populatiei, care nu se mai vedea nevoita sa iasa din casa pentru cele de trebuinta gospodariei si, in plus, se bucura si de un pret convenabil. Felul acesta de negustorie nu a fost abandonat nici mai tarziu, cand numarul pietelor, pravaliilor si bacaniilor a crescut.

"IMPARATIA" OLTENILOR

Alaturi de straini, si-au dezvoltat negotul si oltenii, care in scurt timp s-au impus prin pitoresc si prin felul in care isi prezentau marfa. Erau foarte muncitori, la fel de economi si cu un spirit practic superior celorlalti romani; in plus, aveau o inclinatie deosebita pentru negot. La inceput, oltenii apareau in orasele si targurile din Muntenia, unde se angajau cu simbrie la brutarii, simigerii, bragagerii, sau ca iaurgii si precupeti. Incetul cu incetul, ei au prins cheag si in capitala. Originalitatea si temperamentul vioi si patrunzator, veselia care nu-i parasea, i-au cucerit pe bucuresteni.

Cea mai rodnica parte a muncii lor s-a desfasurat cu deosebire in ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, dar si in prima jumatate a secolului al XX-lea. Atat de inradacinat in mintea bucuresteanului, numele generic de "oltean" a ramas pana tarziu, pentru toti romanii comercianti, chiar daca cei ce vindeau nu mai erau de mult oltenii. Imbracati in portul lor, strigand, tocmindu-se aprig, dar fara suparare, ei isi duceau marfurile pe umeri, in doua cosuri cu o cobilita - o bucata de lemn curbata, cu toarte, carlige sau crestaturi. Vindeau peste, carne de vaca, porc si berbec, iar de Paste miei vii ori carne de miel, intreg, jumatate sau sferturi. Gainile, ratele, gastele erau vandute in cosuri cu plasa, vii, cumparatorii hotarand daca ajung in oala sau sunt pastrate pentru a oua. Tot olteanul vindea si grauntele pentru hrana lor. Laptele dulce era adus din satele marginase, in vase de tabla alba, fie cu un carut usor pe doua roti, tras de un calut, fie cu cobilita, pe umeri.

Foarte cautat era cel de capra, pe care parintii il cumparau pentru copiii mai firavi.

Se mai vindea si lapte acru, cas dulce sau sarat, branza de oi, de vaca ori de burduf, cascaval de Penteleu presat in roti groase cu trei degete, cu frunze de visin ori de piersic intre ele si infasurate in foi de vita, dar si unt randuit in turte mici, cat podul palmei. Iaurtul si laptele covasit, din hardaiasele legate de cobilita, se vindea cu lingura, iar gospodina isi primea marfa aranjata ca solzii de peste, pe farfuriile ce si le aducea din casa.

Pentru calcatul rufelor si pentru gratar, gospodinele asteptau carbunii de mangal.

De dimineata pana seara, oltenii imbiau cu legume proaspete: verdeturi, varza, ardei, morcovi, telina, ceapa, usturoi, rosii, castraveti, in functie de anotimp. In cosurile lor, fructele de gradina sau de padure, frumos oranduite si ispititoare. Pe langa cele ale locului - mere, pere, struguri, afine, zmeura, caise, piersici, prune, gutui - se vindeau si fructe exotice. Isi aminteste Henri Stahl de "oltenii, vanzatori de portocale, din fata bisericii Sf. Anton, desvalind, delicat, de camasa lor de hartie de matase, fructele mari si rotunde, ca sanuri de chinezoaice, ori taind ca sa sangere, sfarcul fructului exotic"; la fel si de "oltenii florari, udand din stropitoare cu imens gat de girafa, mozaicul viu de culori si parfumuri ce ocupa toata piateta".