Antropologia Culturii

Introducere

În intenţia autorului, lucrarea de faţă îşi propune să introducă pedagogia în dezbaterea modernă privind omul şi cultura. Punctul de plecare - şi totodată central - al argumentaţiei mele constă în definirea omului drept o fiinţă culturală. Această trăsătură explică, de altfel, în mod esenţial, ceea ce numim de obicei educabilitate. O „fiinţă naturală” - animalul, de pildă - nu poate fi educată, ea poate fi cel mult „dresată”, condiţionată. Există o deosebire fundamentală între dresaj şi educaţie, diferenţă ce va fi pusă în lumină pe parcursul primului capitol. În sprijinul argumentării caracterului eminamente cultural al existenţei umane, vor fi aduse în discuţie cele mai importante achiziţii ale ştiinţelor despre om şi societate: antropologia (de la Claude Levi-Strauss la Clifford Geertz), filosofia culturii şi valorilor (de la Blaga, Whitehead şi Cassirer la Paul Ricoeur şi Gilles Deleuze), sociologia, psihologia, psihanaliza etc. Din această perspectivă, pedagogia devine o disciplină de sinteză, cu puternice accente interdisciplinare, poate chiar transdisciplinare şi metadisciplinare. Ar trebui să privim cu atenţie evoluţia în trepte a cunoaşterii ştiinţifice din ultima jumătate a secolului al XX-lea. Mai întîi, a intervenit pluridisciplinaritatea, care semnifică abordarea unui obiect epistemic din mai multe perspective disciplinare în acelaşi timp, finalitatea sa rămînînd una disciplinară, celealte demersuri fiind asociate celui dominant. Interdisciplinaritatea are însă ambiţii mult mai înalte. La toate cele trei nivele ale sale - aplicativ, epistemologic sau de generare de discipline noi – ea vizează transferul metodologic dintr-o disciplină în alta, finalitatea sa fiind ea însăşi una interdisciplinară. Iar prin ultimul nivel, cel de generare de noi discipline, participă „chiar la big bangul disciplinar”. În sfîrşit, pe terenul epistemic astfel pregătit, transdisciplinaritatea întemeiază, probabil, cea mai spectaculoasă revoluţie din cunoaşterea ştiinţifică, pentru că această perspectivă complet novatoare „se referă – aşa cum indică prefixul <trans> - la ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline, şi înlăuntrul diverselor discipline, şi dincolo de orice disciplină. Finalitatea sa este înţelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii”. Este util să amintesc că înţelesul dat de Basarab Nicolescu transdisciplinarităţii datorează enorm revoluţiei filosofico-logice intreprinse de maestrul său Ştefan Lupaşcu, prin logica-dinamică a contradictoriului, o dezvoltare a dialecticii hegeliene în direcţia unei veritabile trialectici, menită să surprindă infinita complexitate a lumii, la nivelul tutoror „celor trei materii”: anorganică, organică şi neuro-psihică. Această viziune asupra cunoaşterii ştiinţifice, sintetizată în Manifestul lui Basarab Nicolescu, dar promovată de autori dintre cei mai diferiţi, proveniţi din întregul câmp epistemic şi ştiinţific al ultimelor decenii, precum Mario Bunge, Thomas Kuhn, Karl Popper sau Ioan Petru Culianu , a mai cunoscut un moment de graţie prin descoperirea infinitului complex de către Joel de Rosnay, descoperire care a deschis drumul ştiinţelor complexităţii. Teza biologului francez este de o simplitate genială: pînă acum, cunoaşterea ştiinţifică a abordat infinitul mic, prin intermediul microscopului, şi infinitul mare, prin intermediul telescopului. A venit însă momentul ca atenţia să se îndrepte către infinitul complex, către infinita complexitate din sfera naturii, dar şi a omului, a culturii şi a societăţii sale. De data aceasta, cunoaşterea ştiinţifică nu mai poate apela la un instrument material, precum precedentele abordări, ci la unul logico-raţional, denumit de Rosnay macroscop, în care poate fi sesizat nivelul cel mai elaborat pe care l-a putut atinge teoria sistemelor generale inventată cu circa trei decenii mai înainte de Ludwig von Bertanlaffy. Astfel a fost făcut pasul decisiv înspre ştiinţele complexităţii şi către transdisciplinaritate, perspectivă menită să facă posibil accesul către înţelegerea fenomenelor antropologice complexe, precum educaţia. Alte demersuri convergente în instituirea noii viziuni epistemice aparţin lui Edgar Morin, important promotor al ideii de complexitate în sociologie, şi Clifford Geertz, antropologul care a inventat metoda descrierii dense , pas decisiv în definirea metodologiilor transdisciplinare. Pe urmele unor asemenea demersuri episto-metodolgice, va vorbi Culianu despre metoda complexităţii multidimensionale , care semnifică, după cum constată un discipol valoros al regretatului cărturar, „aplicarea simultană asupra aceluiaşi obiect de studiu a mai multor grile interpretative. De ce - Pentru că respectivul obiect de studiu este complex şi, prin urmare, suportă mai multe pesrpective de abordare, nu neapărat complementare”. Dar nici în mod obligatoriu necomplementare. Pentru Culianu, de pildă, în calitate de istoric al religiilor, magia era un astfel de obiect de studiu complex