Capitolul 1 - obiectul și problematica psihologiei educației

CAPITOLUL 1

1. OBIECTUL SI PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI EDUCATIEI

1.1. Psihicul ca obiect de studiu al psihologiei

Psihologia este prin definitie stiinta care se ocupa cu descrierea si explicarea fenomenelor si însusirilor psihice. Multa vreme conceputa ca stiinta a vietii mentale, a fenomenelor si conditiilor acesteia (W. James; 1890), psihologia se defineste astazi, dintr-un punct de vedere mai global ca stiinta a conduitei.

Dupa Norbert Sillamy (Dictionar de psihologie, 1996), termenul de conduita desemneaza, în afara de comportamentul observabil în mod obiectiv, actiunea asupra anturajului (prin comunicare, de exemplu), interactiunea organism-mediu si actiunea asupra propriului corp (procese fiziologice constiente sau inconstiente).

Desi psihologia ca stiinta s-a constituit relativ recent, ca preocupare practica, în sensul cunoasterii de sine si a celorlalti ea a aparut odata cu dezvoltarea contactelor interumane. Înca din cele mai vechi timpuri oamenii si-au pus întrebari cu privire la viata sufleteasca, la modul de comportare al semenilor, la însusirile lor personale. Din raspunsurile date la astfel de întrebari s-a nascut o psihologie empirica (numita si psihologia simtului comun), fixata si transmisa mai întâi pe cale orala, în care se condenseaza opinii si observatii din viata cotidiana. În folclor se întâlnesc locutiuni, proverbe, zicale etc. care consemneaza notatii psihologice validate de o îndelungata experienta.

Alaturi de aceasta psihologie empirica, ce este anterioara si paralela stiintei s-a dezvoltat o psihologie prestiintifica presarata în scrieri literare sau sistematizata în operele moralistilor sau ale filosofilor. În scrierile literare se întâlnesc analize reusite ale vietii afective, portrete individuale sau colective, se acrediteaza tipologii. Specialitatea moralistului este aceea de a se apleca asupra conduitei umane, de a-i descifra motivele ascunse sau explicite, deci de a face o analiza psihologica si de a formula judecati asupra comportamentului. Prin natura preocuparilor sale, filozoful a supus analizei si fenomenele psihice, alaturi de alte aspecte ale existentei. De altfel, ca si alte discipline, înainte de a deveni o stiinta autonoma psihologia a facut parte integranta din corpul filozofiei, activitatea psihica fiind obiect al reflexiei filozofice. În perioada prestiintifica a psihologiei, în pofida dificultatilor întâmpinate s-au acumulat unele achizitii segmentare, s-au prefigurat unele generalizari empirice, s-au condensat observatii etc.

Psihologia s-a constituit ca ramura de sine statatoare a stiintei abia în a doua jumatate a secolului trecut. Aparitia psihologiei stiintifice este consemnata odata cu aparitia, în 1860, a cartii lui Th. Fechner intitulata Elemente de psihofizica. Lucrarea abordeaza pentru prima data un fenomen psihic (senzatia) din punct de vedere experimental. Fechner, care a fost mai întâi medic, apoi fizician, a efectuat mai multe experimente asupra senzatiilor, urmarind în special raportul dintre modificarile stimulului fizic si variatiile corespunzatoare în planul senzatiei. Aceste prime experiente au fost sistematizate într-o lege matematica, numita legea psihofizica, în care se formuleaza raportul dintre modificarile senzatiei în functie de marimea stimulului extern.

În anul 1879, la Leipzig, lua fiinta primul laborator / institut de psihologie din lume creat de Wilhem Wundt, în cadrul caruia s-au format primii specialisti în domeniul psihologiei experimentale de pe diferite meridiane ale globului, inclusiv din România.

Pentru a raspunde la întrebarea de ce s-a constituit atât de târziu psihologia ca stiinta se invoca atât complexitatea fenomenului psihic cât si variabilitatea sa individuala. A fost necesara o anumita maturizare a fizicii, a fiziologiei, a altor stiinte pentru a se trece progresiv de la studierea fenomenelor psihice mai simple spre cele mai complexe.

Pe de alta parte, în prima perioada a dezvoltarii ei ca stiinta, tabloul psihologiei a fost dominat de aparitia unor curente sau scoli antinomice (asociationism  configurationism, psihologie fenomenologica  psihologie experimentala, psihologie introspectiva  behaviorism etc), fiecare considerând ca detine adevarul si refuzând deschiderea spre celelalte  trasatura tipica stadiilor mai timpurii ale unei discipline. Practic, aceste scoli sau orientari au scos în evidenta si au adâncit câte o latura a fenomenului psihic, pe care au studiat-o sistematic aducând clarificari în zona respectiva. Odata cu maturizarea psihologiei ca stiinta, se constata un demers integrativ, în pofida diverselor orientari existente.

Odata cu acumularea de date, rafinarea metodelor de analiza si extinderea domeniilor de investigatie si aplicabilitate a psihologiei, se constata - la fel ca si în cazul altor stiinte - un demers de diversificare si aprofundare care a condus la aparitia unor ramuri (specialitati) distincte în cadrul acesteia. Se vorbeste astazi de psihologia industriala, psihologia organizationala, psihologia sanatatii, psihologia scolara, etc.

1.1.1. Semnificatia termenului de psihic

Complexitatea conceptului de psihic si a fenomenelor legate de acesta a fost adesea invocata ca si cauza a constituirii atât de târziu a psihologiei stiintifice. Acest concept a comportat o multitudine de definitii de-a lungul istoriei psihologiei empirice sau stiintifice.

Definirea psihicului ca obiect al psihologiei parcurge variatele scoli sau curente psihologice, fiecare surprinzând si aprofundând anumite dimensiuni si neglijând alte aspecte ale acestui concept. Odata cu maturizarea psihologiei ca stiinta si aparitia unui demers integrativ, se contureaza însa si o definitie unitara si multistructurala a psihicului.