Capitolul 2 - Curentele Psihologice

CAPITOLUL 2

2. CURENTELE PSIHOLOGICE SI ABORDAREA VIETII PSIHICE

2.1. Introspectionismul. Structuralismul

Introspectionismul îsi are originea în Germania, în laboratorul de psihologie înfiintat de Wilhelm Wundt în anul 1879. Reprezentantii lui concep psihicul ca un cerc de fenomene care îsi au sursa în ele însele, fara nici o relatie de determinare cu lumea exterioara (pentru detalii, vezi Zlate, 1994 si 2000). Psihicul este considerat ca o lume în sine, exclusiv interioara, formata doar din trairi subiective. El nu are nici o legatura cu lumea exterioara si exista numai în masura în care se reflecta în constiinta, existenta lui fiind redusa la trairea lui. Fiind rupt de lumea înconjuratoare, materiala, psihicul apare ca o realitate primara, pura", constituind, astfel, o lume închisa în ea însasi", un bun personal al fiecarui individ. Psihicul este considerat ca o lume suficienta siesi, o existenta sui-generis.

Pentru a cerceta aceasta lume interioara, psihologul trebuie sa se dedubleze în obiect si subiect al cercetarii. De exemplu, daca vrem sa studiem gândirea, sustin introspectionistii, atunci nu avem altceva de facut decât sa-l punem pe subiect sa gândeasca si sa-si descrie propria existenta. Pe scurt, a fi concomitent si obiect si subiect al cercetarii psihologice constituie exigenta fundamentala a metodei introspectiei. Aceasta era considerata a fi un mod obiectiv si analitic de a studia elementele constiintei. În cadrul acesteia, subiectilor li se solicita sa descrie procesele mentale din momentul în care au trait un anumit eveniment sau o anumita experienta de viata.

Metoda introspectiei s-a dovedit a fi, însa, o sarcina dificila si inadecvata, în principal din cauza diferentelor existente între datele colectate de diversi introspectionisti în laboratoarele lor. Stabilirea unui acord în ceea ce priveste elementele de bâza ale unei anumite experiente mentale s-a dovedit a fi o sarcina dificila, deoarece raportul asupra activitatii mentale nu era la fel de simplu de elaborat ca în cazul observarii într-o eprubeta a unei reactii în care se amesteca doua substante chimice. Totodata, dedublarea cercetatorului în obiect si subiect, nu dadea decât posibilitatea studierii propriilor functii psihice, nu si pe acelea apartinând altor persoane. În acest caz, pentru a putea trece dincolo de lumea psihica proprie si a avea acces la alte orizonturi psihice, introspectionistii recomandau metoda empatiei, procedeu de transpunere a cercetatorului în trairile si starile psihice ale altor persoane.

Introspectionistii au pus în centrul psihologiei studierea fenomenelor constiente; de aceea, psihologia introspectionista mai este numita si psihologia constiintei. W. Wundt a recurs la introspectie în studiul constiintei ca fapt mental neobservabil direct si nepretabil exprimarii. Corelând cauzele si efectele observabile ale fenomenelor psihice cu descrierile si relatarile subiectilor antrenati într-un exercitiu introspectiv, el spera sa obtina date, concluzii valide despre fenomenele interne.

Unul dintre cei mai importanti psihologi care s-au specializat în preajma lui Wundt a fost englezul Edward B. Titchener. Acesta va continua ideile profesorului sau german si le va populariza în Statele Unite ale Americii. El a generat o orientare psihologica ce poarta numele de structuralism. În consens cu W. Wundt, Titchener concepea constiinta ca o structura globala subiacenta tuturor conduitelor, ea constituind unicul si autenticul obiect de studiu al psihologiei. În optica structuralismului, sarcina psihologiei era aceea de a dezmembra structurile psihice complexe în elementele lor componente si de a le studia pe fiecare dupa anumite criterii (natura, continutul, calitatea, intensitatea, durata lor etc). Mai precis, psihologia trebuia sa abordeze procesele elementare ale experientei constiente.

Astfel, structura constiintei si experienta mentala imediata pot fi divizate în componente si elemente primare, similar cu felul în care este descrisa, din punct de vedere chimic, structura aerului sau cea a apei. Se considera ca elementele experientei constiente sunt de doua tipuri:

1. senzatii: vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile, care provin din stimularea organelor de simt;

2. sentimente : dragoste, teama, bucurie s.a.m.d.

De asemenea, pentru a descrie experientele din trecut ale individului, psihologii introspectionisti au utilizat termenul de imagine. Astfel, s-a considerat ca o experienta de genul celei în care întâlnesti si recunosti un vechi prieten este compusa dintr-o multime de imagini, sentimente si senzatii independente, sintetizate si combinate în minte.

Totodata, Titchener credea ca psihologia nu trebuie sa-si formuleze scopuri practice, singurul ei scop fiind doar acela al unei (cât) mai bune cunoasteri a constiintei prin introspectie. Aceasta pozitie era îndreptata împotriva a ceea ce el a numit functionalism, orientare psihologica practicata în epoca concomitent cu structuralismul. În timp ce atentia structuralistilor se îndrepta, în principal, asupra structurii activitatii mentale, functionalistii erau interesati de scopul sau de functia proceselor mentale.

Cunoscut sub denumirea de Scoala de la Chicago, functionalismul a fost promovat de W. James (1842-1910) si de doi dintre studentii sai, John Dewey (1859-1952) si James R. Angell (1867-1949), sositi la Universitatea din Chicago în 1894. Dupa James, constiinta nu este un simplu epifenomen, adica un produs derivat, secundar. Ca activitate a organismului, ea îndeplineste importante functii adaptative. Influentat de ideile lui Ch. Darwin, James a stabilit ca functia constiintei este aceea de a-i face pe oameni capabili sa se comporte în moduri care sa faciliteze supravietuirea prin adaptarea la mediu. Comportamentele adaptative frecvent repetate devin apoi deprinderi.

În studiul fluxului constiintei, psihologul american preconiza, asemeni lui W. Wundt, introspectia. În final, chiar daca par orientari total divergente (prima este abstracta si teoretica, avându-si modelul în chimie; a doua concreta si practica, cu modelul în biologie, în interactiunea dintre organism si mediu), structuralismul si