Cursuri Pedagogie

PROBLEMATICA INTRODUCERII ÎN PEDAGOGIE.

CONCEPTE FUNDAMENTALE

1.Termenul de pedagogie este compus din grecescul pais, paidos, care înseamnă copil şi agô, gé, care înseamnă acţiunea de a conduce. Din punct de vedere etimologic, pedagogie înseamnă acţiunea de a conduce copilul. Câteva întrebări pot fi formulate pornind de la această semnificaţie etimologică:

-a conduce copilul de unde până unde?

-cu ce metode şi mijloace?

-cine realizează această conducere?

Ca urmare, semnificaţia etimologică a termenului de pedagogie este restrictivă şi presupune anumite precizări:

a) A conduce copilul de la stadiul de fiinţă cu disponibilităţi largi dar latente, la stadiul de persoană formată, autonomă şi responsabilă, este un proces complex, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic. El presupune etape diferite cu particularităţi specifice de : actualizare a disponibilităţilor speciei umane (mersul biped, vorbirea, gândirea) de dezvoltare funcţională a organismului (văz, auz, specializarea emisferelor cerebrale), de socializare a copilului mic (rolul familiei) , de culturalizare în mica şcolaritate, de “cucerire” a lumii prin cunoaştere şi acţiune, de transformare a propriei persoane şi a mediului socio-cultural.

Procesul educaţional nu este doar acţional, practic, ci porneşte de le acţiuni concrete, înlănţuite în activităţi complexe, care, selectate după anumite principii şi criterii valorice, conduc la modelarea şi dezvoltarea omului şi societăţii.

b) Sensul etimologic al pedagogiei trebuie regândit, deoarece treptat, în evoluţia societăţii omeneşti, a culturii şi ştiinţei, s-a dezvoltat o pedagogie a adulţilor, a schimbării, a educaţiei permanente. Pedagogia nu se adresează numai copiilor, ci tuturor categoriilor de vârstă: adolescenţi, tineri, adulţi, bătrâni. Semnificaţiile teoretice şi practice ale ştiinţei pedagogice nu sunt numai de orientare, formare şi dezvoltare a personalităţii, ci şi de schimbare, adaptare, modelare.

Pedagogia angajează în procesul educaţional toate forţele şi mediile educaţionale ale societăţii: familia, grupul de joacă, de prieteni, şcoala, grupul profesional, instituţiile socio-culturale, mass-media, strada. Dacă ansamblul fenomenelor educaţionale formează domeniul de acţiune al pedagogiei, obiectul ei de studiu este mai restrâns. El se referă la acele fenomene educaţionale mai mult sau mai puţin conştiente, organizate sau difuze, formale sau informale care pot fi cunoscute cu anumite metode şi mijloace specifice, fenomene care pot fi transformate şi modelate.

2.Etapele evoluţiei pedagogiei

a) Societatea umană nu putea exista, nu se putea perpetua şi dezvolta fără transmiterea de la o generaţie la alta a cunoştinţelor acumulate, a deprinderilor şi priceperilor formate. Treptat, societatea umană a selectat acele observaţii semnificative, pozitive, benefice care au dobândit statutul de reguli, demne de a fi respectate. De exemplu, “ai carte, ai parte”, sau “tot păţitu-i priceput”. Ansamblul acestor observaţii şi generalizări transmise din generaţie în generaţie caracterizează etapa numită pedagogie populară.

Aceste idei şi mentalităţi cu privire la educaţie nu formează un sistem, deoarece multe dintre ele sunt contradictorii (de exemplu, “bătaia-i rupă din rai”). Deşi ele nu au fost confirmate de experienţa ulterioară a omenirii, s-au păstrat în ceea ce s-a numit inconştient colectiv (C.G.Jung), fiind greu de schimbat. Perpetuarea lor în mod necritic până astăzi poate să creeze mari dificultăţi în procesul educaţional. De aceea, este necesară adaptarea unor concepte educaţionale la noile perioade socio-culturale, la noile situaţii şi medii educaţionale.

b) O dată cu dezvoltarea primelor sisteme filozofice, pedagogia cunoaşte o nouă etapă in dezvoltarea ei, pedagogia filozofică. Aceasta evoluează ea însăşi în două subetape:

•cea în care ideile pedagogice erau încorporate în sistemul filozofic. De exemplu la Socrate, Platon, Aristotel;

•etapa inaugurată de J.A.Comenius (Komensky) în secolul al XVII-lea, în care pedagogia este elaborată ca disciplină distinctă, dar cu metode filozofice (deducţia).

Marii gânditori ai omenirii din totdeauna, filozofii tuturor timpurilor au meditat asupra educaţiei, au făcut constatări asupra faptelor educaţionale, au selectat cele mai semnificative observaţii, le-au adunat în capitole despre educaţie şi le-au introdus în lucrările lor. Socrate (469-399 î.Hr.), unul dintre cei mai înţelepţi „învăţători” ai omenirii prin întreaga sa activitate şi viaţă a constituit un model viu de educaţie morală, care a acceptat moartea (a băut cucută) în loc să cedeze principiilor sale. Cele mai importante idei a lui Socrate cu puternic caracter pedagogic sunt : - cunoaşte-te pe tine însuţi; - scopul cunoaşterii este dobândirea virtuţii; - maieutica; - dezvoltarea inducţiei.