Didactică

Termenul „didactică” provine din cuvântul grecesc didaskein care înseamnă „a învăţa pe alţii”. Este cunoscut din antichitate şi constituie principalul element al acţiunii de instruire a tinerilor.

Dezvoltarea pedagogiei a dus la introducerea noţiunii de didactică în sistemul conceptelor care ţin de acest domeniu. Primul pas în acest sens s-a datorat lui Comenius care, în lucrarea Didactica magna, considera didactica „arta universală de a învăţa pe toţi totul”.Conceptul se referea în acelaşi timp atât la educaţie, cât şi la învăţământ şi avea drept scop formarea omului în general, educarea lui în spiritul unor cunoştinţe multiple. Didactica, în concepţia lui Comenius, era strâns legată de pedagogie. Delimitarea acestui concept de pedagogie o realizează I.F.Herbart(1776-1841). În lucrarea Didactica în şcoală enunţa câteva idei de bază: educaţia nu este posibilă fără instrucţie; învăţarea sau asimilarea cunoştinţelor este posibilă numai prin parcurgerea anumitor trepte; învăţarea depinde de predare şi de condiţiile în care se realizează aceasta. Din aceste puncte de vedere, Herbart este considerat un pionier al acestei discipline, deoarece procesul de învăţământ constituie, în concepţia sa, obiectul didacticii. În evoluţia conceptului, didactica îşi afirmă tot mai mult specificul faţă de pedagogie ca şi faţă de metodologie, aceasta din urmă având ca obiect studiul metodelor, tehnicilor şi procedeelor de predare-învăţare. Didactica, prin acumulările teoretice şi experimentale în abordarea obiectivelor de învăţământ, a căpătat tot mai mult înţelesul de ştiinţă sau teorie a procesului de învăţământ. Prin sintetizarea datelor proprii, a noţiunilor şi conţinutuirilor cu semnificaţie pedagogică preluate din sociologie, psihologie, teoria cunoaşterii şi comunicării, prezintă imagini de ansamblu asupra procesului de învăţământ din punctul de vedere al principiilor şi conţinutului, al obiectivelor, al formelor de organizare şi de evaluare.

Didactica este o disciplină ştiinţifică ce urmăreşte optimizarea procesului de predatre învăţare. Ea este orientată, în primul rând, asupra naturii cunoştinţelor şcolare şi a modalităţilor de transmitere a acestora, fiind strâns legată de diferitele discipline de învăţământ. Didactica generală este o teorie care elaborează bazele teoretice necesare organizării şi conducerii procesului de învăţământ. Este o ştiinţă care alternează teoria cu practica, întrucât vizează achiziţia de cunoştinţe, formarea de deprinderi, modelele de realizare şi de organizare a predării în mod diferenţiat, de formare a personalităţii elevului prin procesul de instruire. Didactica istoriei este orientată spre natura cunoştinţelor şcolare şi spre modalităţile de transmitere a acestora, având drept scop iniţierea profesorilor în practica procesului de predare-învăţare-evaluare. Ea este, de asemenea, disciplina pedagogică ce abordează, în plan ştiinţific, concepţii izvorâte din practica pedagogică privind multiplele probleme ale perfecţionării predării-învăţării istoriei în şcoală. În acelaşi timp, reprezintă şi acţiunea întreprinsă de profesor pentru a asigura o predare-învăţare eficiente. Din aceste considerente, didactica, în general, şi didactica istoriei în special se ocupă de trei componente esenţiale:

• organizarea învăţământului istoric în şcoala românească;

• principiile predării istoriei în şcoală;

• metodele folosite de profesor în procesul de predare-învăţare a acestei discipline;

Didactica aplică şi perfecţionează domeniile urmărite de activitatea didactică, obiectivele acestei activităţi, modalităţile de realizare în procesul de învăţare proiectat de profesor. Organizarea şi conţinutul învăţământului istoric în şcoala românească constituie un obiectiv al didacticii istorice, avându-se în vedere realizarea:

• obiectivelor generale ale studiului istoriei;

• obiectivele de referinţă şi activităţile de învăţare;

• conţinutul învăţării;

Aceasta se realizează prin conţinutul istoric al învăţământului transpus în planul de învăţământ, programe şi manuale şcolare. Principiile predării istoriei în şcoală au în vedere interferenţa dintre principiile didactice şi principiile istorice. Teze fundamentale sau norme generale, principiile didactice stau la baza proiectării, organizării şi desfăşurării procesului de predare- învăţare. Realizarea obiectivelor educaţionale prin aplicarea principiilor didacticii generale la specificul didacticii istorice diferenţiază, într-un fel sau altul, didactica istoriei de metodica predării istoriei.

Metodica predării-învăţării istoriei este ştiinţă explicativă, formativă, dar totodată ştiinţă normativă. Explicaţiile date evenimentelor istorice, învăţămintele şi atitudinile pozitive care se formează prin conţinuturile şi noţiunile istorice, principiile şi mijloacele învăţării acesteia pun în evidenţă aceste caracteristici.

Obiectivele educaţionale între psihologia învăţării şi tehnologia instruirii

-Instruirea ca proces de învăţare dirijată-

Scopul predării este unul simplu, anume acela de a oferi elevului posibilitatea să înveţe. Chiar dacă, la prima vedere, totul pare simplu, pentru a realiza acest lucru în mod eficient, este necesar să ne gândim la modul cum învaţă elevii, mai exact la modul optim de a învăţa.

Procesul de învăţare este influenţat de o gamă largă de factori, mergând de la metodele de predare şi apreciere a performanţelor elevilor până la ansamblul mediului academic. În momentul în care elevii trec pragul şcolii, ei au experienţe şi aşteptări foarte diverse în privinţa mijloacelor de a învăţa.

Unele cercetări recent întreprinse în Marea Britanie, Suedia şi Australia au demonstrat faptul că majoritatea elevilor au un stil predominant de a învăţa, vcare poate fi influenţat de modul de predare. Aceste stiluri au fost definite ca fiind „ de suprafaţă” respectiv, „de profunzime”, existând, în linii mari, o diferenţă între intenţia de a-şi însuşi conţinutul materiei predate şi de a accepta pasiv ideile expuse şi intenţia de a înţelege pe deplin şi de a se angaja activ şi critic în dezbaterea problemelor şi a conţinutului disciplinei predate. Capitolul de faţă şi-a propus să examineze în detaliu, atât cât a fost posibil, acele aspecte care modernizează actul predării-învăţării şi să explice implicaţiile lor pentru profesori.