Didactica Educației Civice și a Disciplinelor Socioumane

Didactica si semnificatiile acesteia

Didactica zilelor noastre s-a dezvoltat din colecţia de „reţete” ale pedagogilor de

casă evoluând treptat spre o ştiinţă despre instruire şi învăţarei.

Termenul didactică nu este folosit în literatura de specialitate anglo-saxonă. Termeni

cu o utilizare oarecum asemănătoare sunt: curriculum, teoria instruirii, cercetarea

instruirii.

În zilele noastre termenul didactica cumulează o multitudine de semnificaţii

referindu-se la tot ceea ce este în legătură cu instruirea şi învăţarea.

Propunem o definiţie funcţională a didacticii sau a metodicii, preluată de la

pedagogul german Jank:

Def: Didactica-metodica este teoria şi practica instruirii şi a învăţăriiii.

Pentru a putea să fie considerată o ştiinţă didactica trebuie să satisfacă o serie de

criterii legate de obiectul, teoriile, legătura dintre teorie şi practică, metodele de

cercetare, istoricul şi etica acesteia.

Mulţi cercetători diferenţiază ştiinţa didactică, ca preocupare teoretică a

specialiştilor, de practica didactică care se referă la activitatea metodică a cadrelor

didactice. În acest domeniu există însă o interdependenţă, o întrepătrundere între

teorie şi practică.

Sarcina didacticii este eficientizarea acţiunii profesorilor şi a elevilor incluzând

atât acţiunile observabile cât şi cele psiho-cognitive. Spre deosebire de alte

discipline, didactica nu este o ştiinţă a fundamentelor ci o ştiinţă practică, o ştiinţă

acţională. În acest context didactica respectă criteriul obiectivităţii din ştiinţele

exacte cu privire la constatarea faptelor. Pe de altă parte însă recomandările

acţionale ale didacticii trebuie să aibe o relevanţă pragmatică, adică să fie

fructificabile din punct de vedere al utilităţii practice. Recomandările şi teoriile

didactice trebuie să ofere orientare practică cadrelor didactice. Acest lucru nu

înseamnă însă că din sfera preocupărilor didacticii trebuie excluse fundamentele şi

preocupările teoretice. Didactica nu poate fi privită doar ca o sursă, o colecţie de

cunoştiinţe de specialitate ci trebuie privită ca o ştiinţă.

Spre deosebire de alte ştiinţe, didactica nu este încă o ştiinţă normalăiii (normal

science) cu un câmp problematic şi o tradiţie teoretică clar definitee. Ea depinde de

o serie de aspecte mai mult sau mai puţin conjuncturale. În primul rând didactica

este dependentă de formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice şi de procesul

de titularizare în învăţământ. Acestea imprimă didacticii o anumită „tradiţie” care se

propagă prin lungul şir de opere menite să sprijine candidaţii în finalizarea formării

şi titularizării în învăţământ. Pe această cale însă se propagă o serie de şabloane

pedagogice fără valoare, decât cea strict funţională – a fi o sursă de informare croită

pe subiecte de examen. În al doilea rând didactica nu este o ştiinţă autonomă; ea nu

poate fi separată de ştiinţele partenere, depinzând de informaţiile oferite de acestea,

fără a fi însă reductibilă la acestea. Este vorba de pedagogia generală, teoria

instruirii, ştiinţa curriculum-ului, psihologia educaţiei, etc.

Didactica este o ştiinţă a educaţiei din care s-au dezvoltat o serie de discipline:

didactica generală, didacticiile de specialitate, teoria instruirii etc.