Didactica Specialității

Cap. I. Didactica generală şi didactica specialităţii; specificul disciplinelor socio-umane

Într-un învăţământ modern, predarea-învăţarea unei discipline nu se realizează la întâmplare. Sugestiile pertinente în organizarea şi coordonarea acestui proces deosebit de complex se relevă a fi absolut necesare. Nu este lipsită de importanţă evitarea dezorganizării în delicatul proces de parcurgere a unei discipline, cât şi conlucrarea în vederea stabilirii unor repere Inventivitatea şi originalitatea se vor mula, cu siguranţă, mai bine dacă vor avea loc pe un teren al experienţei recunoscută ca valoroasă şi al teoriei parcursă cu responsabilitate şi selectată cu grijă.

Ne propunem să realizăm un instrument util de lucru, un suport pentru viitorii profesori în însuşirea corectă şi creativă a cunoştinţelor didactice, în stimularea creativităţii profesionale în adaptarea cu succes a lucrului cu clasa de elevi.

Scurt istoric: conceptul de didactică a fost consacrat de pedagogul ceh Jan Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica Magna, publicată în 1632. Semnificaţia atribuită de Comenius „didacticii” era cea de artă a predării „arta universală de a-i învăţa pe toţi totul”

Nu este de loc lipsit de importanţă să reţinem maniera în care era recomandabil să se desfăşoare acest proces şi anume: concis, plăcut şi temeinic, în vederea organizării instruirii în şcoală şi a disciplinării minţii prin instruire.

Etimologic, termenul de ,, didactică” este, sinonim cu cel de ,, pedagogie”(didaskein, în greaca veche înseamnă a învăţa). Diferenţa dintre pedagogie şi didactică constă în faptul că prima se referă la principiile generale ale educaţiei, iar a doua la metode concrete de lucru şi organizare a învăţării la o disciplină anume.

„Didactica reprezintă o disciplină ştiinţifică, ce studiază procesul de învăţământ ca principală modalitate de cunoaştere şi formare, de instruire şi educare; sistemul de învăţământ ca ansamblu al instituţiilor de instrucţie şi educaţie; legităţile/principiile activităţii didactice; conţinutul învăţământului; tehnologia didactica; formele de organizare si desfăşurare a activităţii didactice; formele de educaţie in afara instruirii şcolare; raporturile profesor-elev, stilul profesorului, etc.”( Miron Ionescu, Ioan Radu, Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p.20).

Este important să ne raportăm, în demersul nostru, la tendinţele majore care se manifestă în evoluţia actuală a didacticii, şi anume:

- Tendinţa de a păstra anumite achiziţii ale didacticii tradiţionale

- Tendinţa de a adăuga, prin prelucrare, la didactica clasică, rezultate ştiinţifice care permit modernizarea procesului didactic

- Deplasarea accentului pe dezvoltarea resurselor interne ale elevului, angajându-l în propria formare.

De altfel, acest ultim aspect conferă un plus de responsabilitate profesorului, care trebuie să fie preocupat de organizarea unor experienţe de învăţare relevante, de crearea unui mediu educaţional ce încurajează iniţiativa, interacţiunea pozitivă, curajul de a acţiona. George Văideanu redă foarte clar aceste schimbări ce trebuie să intervină în întreaga activitate a profesorului:

„Trecerea de la un învăţământ cu un singur actor (sau actor principal) la un proces bipolar, cu doi actori, proces care acordă elevilor dreptul de a învăţa prin participare, este pe cale de a deveni pretutindeni o realitate şcolară. Profesorul est şi rămâne liderul şi organizatorul proceselor de predare şi învăţare, dar el îşi îndeplineşte rolurile pedagogice numai în măsura îi ajută pe elevi să-şi descopere resursele latente, să-şi cunoască erorile şi lacunele, să asimileze tehnicile şi regulile muncii intelectuale, să participe la căutarea adevărurilor, să înveţe individual şi în grup, făcând eforturi şi obţinând succese şi satisfacţii.”( George Văideanu, Educaţia la frontiera dintre milenii, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, p. 210).

În vederea unei diferenţieri clare, trebuie să reţinem că didactica generală se adresează conduitei generale a clasei de elevi şi vizează perfecţionarea întregului proces de predare-învăţare, iar didacticile speciale vizează, cu precădere, predarea-învăţarea unei anumite discipline. Relaţia dintre didactica generală şi didacticile speciale este una biunivocă, de intercondiţionare şi, în acelaşi timp, concentrică.

Didactica specialităţii este, în acelaşi timp, o disciplină preponderent pedagogică, deoarece utilizează achiziţiile teoretice şi experimentale ale psihologiei şi pedagogiei şi o disciplină relativ autonomă, deoarece realizează legătura cunoştinţelor psihopedagogice cu disciplina ştiinţifică la care se referă.

Obiectivul fundamental al didacticii specialităţii:

- profesionalizarea carierei didactice şi înlesnirea drumului fiecărui tânăr spre configurarea unei personalităţi autonome şi responsabile.

Obiective specifice:

- deprinderea unui minumum de cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice în raport cu obiectivele şi conţinuturile specifice disciplinelor abordate

- pregătirea studenţilor pentru stagiul de practică pedagogică

- avansarea unor modele orientative sau operaţionale de lucru