Didactica specialității

1. PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT- OBIECT DE STUDIU AL DIDACTICII

Didactica, alături de teoria educației, reprezintă științele fundamentale ale educației (nucleul tare al științelor educației).

Didactica este, în sens etimologic, știința învățării, știință care a evoluat de-a lungul timpului sub influența maturizării celorlalte științe ale educației și ca urmare a relațiilor cu alte domenii științifice. Prin obiectul de studiu comun (procesul de învățământ, instruirea realizată prin procesul de învățământ), didactica este asociată cu teoria instruirii.

Didactica postmodernă valorifică elevul, determinând un nou tip de dialog al teoriilor învățării și modelelor de instruire.

Didacticile speciale (metodicile) reprezintă modalități de aplicare a didacticii generale la specificul unui obiect de învățământ.

1.1. Obiectul de studiu al didacticii

Wincenty Okón consideră că obiectivul didacticii este: a) să analizeze: scopurile și conținutul instrucției, procesul de învățământ și principiile acestuia; b) să facă cunoscute: metodele și mijloacele de învățământ, organizarea învățământului, planificarea muncii didactice, personalitatea profesorului (Ionescu Miron, Radu Ioan, coord., 2001, p.20)

În vederea delimitării conceptuale a domeniului didacticii este necesar a specifica sensurile actuale ale conceptelor de învățământ și instruire (Ionescu Miron, Radu Ioan, coord., 2001, p.20-22):

Învățământ:

- principală formă de organizare a educației; proces de instruire și educare în școală, organizat și desfășurat pentru a realiza obiectivele pedagogice ale educației școlare, stabilite la nivel de sistem și de proces (Miron Ionescu);

- domeniu în care este valorificată structura acțiunii educaționale la nivelul corelației funcționale dintre cadrele didactice și elevi, exersată în numeroase și variate situații educative (G. Mialaret, 1992);

- ansamblul instituțiilor școlare dintr-o țară care participă la organizarea arhitecturii școlare prin proiectarea unor cicluri, orientări, filiere, realizabile la nivelul unor structuri specifice educației/instruirii formale, dar și neformale (“Dictionnaire encyclopédique de l´éducation et de la formation”, 1994).

Instruire: concept corelat în principal cu învățământul și utilizat frecvent cu cel puțin trei nuanțări:

- instruire generală: activitate de înzestrare cu competențe și cunoștințe din domeniile culturii, științei, tehnicii și de aplicare a lor în practică;

- instruire profesională: activitate al cărei scop este însușirea unei specialități, a unei profesii concrete; ea se bazează pe însușirea cunoștințelor profesionale, pe formarea abilităților profesionale și pe dezvoltarea interesului și preocupărilor legate de profesia respectivă;

- autoinstruire: instruire realizată prin efort propriu, în afara unei instituții și în absența îndrumării unei persoane din afară.

Etimologic, termenul “instruire” provine din latinescul instruo și înseamnă aranjament, aranjare, construcție, întemeiere, instrucția devenind o construcție a spiritului, a intelectului, “construcția unor structuri cognitive, operaționale” (Skinner).

Ioan Neacșu definește în mod operațional instruirea “ca procesul prin care mediul unui subiect este deliberat manipulat pentru a învăța să fie capabil să emită sau să se angajeze într-un comportament specific, în condiții specifice și cu răspunsuri specifice situației” (Neacșu Ioan, 1999, p. 64).

I. Cerghit (1996) analizează următoarele abordări ale instrucției:

- activitate de transmitere a cunoștințelor (abordarea tradițională);

- activitate de dirijare a învățării;

- mod de organizare a situațiilor de instruire;

- proces de formare a structurilor mentale;

- proces de construcție a cunoștințelor prin interacțiune socială.

Considerarea didacticii drept știința și arta (în sens de măiestrie didactică) conceperii, organizării și desfășurării cu succes a procesului de învățământ sau al predării - învățării eficiente, a condus la asocierea didacticii cu teoria instruirii, atât prin obiectul comun de studiu, cât și datorită absenței termenului de didactică în literatura de specialitate anglo-saxonă (Romiță B. Iucu, 2001, p.29).

Sorin Cristea consideră că obiectul de studiu al didacticii generale vizează definirea procesului de învățământ din următoarele perspectivele (Cristea, Sorin, 2000, p. 99):

- caracteristici generale și dimensiuni specifice;

- structură de funcționare, bazată pe corelația obiective - conținut - metodologie - evaluare;

- sistem de proiectare dezvoltat la nivelul activității didactice/ educative, realizată în mediul școlar și extrașcolar.

Teoria instruirii definește conceptele de bază ale didacticii generale (E. Noveanu), (Cristea, Sorin, 2000, p. 366): procesul de învățământ, obiectivele pedagogice, conținutul învățământului, metodologia didactică, evaluarea didactică, proiectarea pedagogică/ a procesului de învățământ.

I. Nicola (1994) sistematizează următoarele probleme de care se preocupă didactica (Nicola Ioan, 1994, p. 270-271):

a) Conținutul procesului de învățământ (volumul și calitatea cunoștințelor):

- didactica privește criteriile pe baza cărora se efectuează selectarea și ordonarea cunoștințelor, astfel încât să fie în concordanță cu cerințele sociale și să asigure integrarea individului în viața socială;

- didactica se concentrează asupra elaborării metodologiei necesare întocmirii planurilor de învățământ, a programelor și manualelor școlare;

b) Tehnologia desfășurării procesului de învățământ (ansamblul principiilor, metodelor, procedeelor, mijloacelor și formelor de organizare folosite în vederea transmiterii și asimilării cunoștințelor);