Dimensiunile Educației

1. Educaţia intelectuală

a) Semnificaţia educaţiei intelectuale în lumea contemporană

Recunoscută ca o componentă a activităţii educative din cele mai vechi timpuri, educaţia intelectuală contribuie, prin intermediul valorilor selectate, prelucrate şi transmise sub formă de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, la formarea şi dezvoltarea personalităţii raţionale, la perfecţionarea capacităţilor intelectuale, la formarea mobilurilor care declanşează şi susţin activitatea de cunoaştere. Astfel, putem desprinde două aspecte fundamentale şi complementare ale educaţiei intelectuale: unul informativ, care se referă la cantitatea şi calitatea informaţiei ştiinţifice şi umaniste ce urmează să fie transmisă şi asimilată, iar celălalt formativ, ce are în vedere efectele asimilării acestei informaţii asupra intelectului şi a întregii personalităţi. După modul în care a fost interpretată relaţia dintre cele două aspecte, pe plan istoric s-au conturat două teorii pedagogice opuse: teoria culturii materiale (se susţine importanţa asimilării unei cantităţi cât mai mari de cunoştinţe, care să-i ofere omului posibilitatea de a răspunde la solicitările externe prin asociaţii de idei cât mai adecvate şi mai sigure) şi teoria culturii formale (se susţine că importantă nu e informaţia în sine, ci stimularea dezvoltării intelectului, în vederea formării de capacităţi necesare asimilării ulterioare a informaţiei).

În condiţiile epocii actuale, sporeşte necontenit valoarea informaţiei ştiinţifice bogate, diverse, recente şi continue. Însemnătatea educaţiei intelectuale creşte datorită:

• accentuării caracterului intelectual al tuturor activităţilor umane şi atragerii a tot mai mulţi oameni în procesul producţiei spirituale;

• exploziei informaţionale şi revoluţionării mijloacelor de informare, dezvoltării tehnicii;

• cererii de educaţie şi necesităţii de a comuta accentul de pe obiectivele informative pe cele formative, spre autoeducaţie;

• transformării ştiinţei într-o importantă forţă de producţie, ceea ce duce la creşterea importanţei pregătii profesionale şi tehnice.

b) Scopul educaţiei intelectuale

Constă în formarea individului ca subiect raţional, pregătirea tinerilor pentru activitatea de cunoaştere, pentru activitatea teoretică, raţională, pregătirea pentru trecerea de la înţelegerea noţiunilor, a teoriilor, a principiilor, la intelectualizarea personalităţii şi la formarea concepţiei ştiinţifice.

c) Sarcinile educaţiei intelectuale

• Informarea intelectuală – constă în transmiterea de către profesor şi asimilarea de către elevi şi studenţi a valorilor, prelucrate şi sistematizate în conformitate cu norme psiho-pedagogice, în cadrul disciplinelor şcolare.

Se pune problema ce? şi cât? să se transmită, iar răspunsurile constau în respectarea unor principii:

- Concordanţa cu cerinţele idealului educaţiei;

- Posibilitatea utilizării ulterioare a informaţiei;

- Selecţia integrativă a informaţiei, eliminând cunoştinţele neesenţiale, în favoarea altora mai semnificative;

- Calitatea cunoştinţelor să primeze asupra cantităţii, prin valoarea instrumentală şi operaţională, puterea explicativă, nivelul de generalitate şi locul ocupat în ansamblul cunoştinţelor;

- Cantitatea informaţiei şi modul de prezentare să fie în concordanţă cu particularităţile de vârstă ale elevilor, deci să se asigure accesibilitatea.

Informarea intelectuală este dependentă de strategia didactică folosită de profesori, de măiestria lor pedagogică.

• Formarea intelectuală - constă în activarea, prin intermediul informaţiei, a potenţialului copilului, astfel încât să determine restructurări psihice, imprimând un sens ascendent dezvoltării personalităţii.

Se urmăreşte restructurarea următoarelor capacităţi şi însuşiri intelectuale:

- Dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură instrumentală: limba maternă (scris, citit), formarea deprinderilor de calcul matematic;

- Dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură operaţională şi funcţională: spiritul de observaţie, operaţiile gândirii, creativitatea, capacitatea de a depune efort;

- Constituirea unei motivaţii adecvate învăţării: curiozitate intelectuală;

- Familiarizarea indivizilor cu procedee de lucru specifice muncii intelectuale: întocmirea de planuri de idei şi rezumate, folosirea unor instrumente auxiliare pentru completarea cunoştinţelor şi rezolvarea sarcinilor (dicţionare, enciclopedii, mass-media), regim raţional de muncă şi odihnă, învăţarea unor modalităţi de citire şi organizare a unui conţinut.

„A învăţa să înveţi” este regula de aur a instruirii şi autoinstruirii, deoarece apare ca o necesitate în lumea contemporană, pentru integrarea socială a indivizilor. Tehnica muncii intelectuale presupune dobândirea unor priceperi şi deprinderi structurate, a unor metode adecvate, pe baza cărora se pot studia şi rezolva independent probleme de natură intelectuală: priceperi organizatorice, deprinderi de lucru efectiv, deprinderi de autoevaluare.

d) Creativitatea umană

Se impun câteva principii orientative în vederea stimulării potenţialului creativ al elevilor:

- Oferirea câmpului de manifestare a spontaneităţii şi iniţiativei elevilor. Strategia permisivă este superioară celei inhibitoare şi coercitive. Trebuie să fie stimulată atitudinea interogativă a elevilor, iar problematizarea să predomine strategiei expozitive;

- Prevenirea şi înlăturarea eventualelor blocaje ce ar putea interveni în exprimarea creativităţii elevilor. Blocajele pot fi de natură subiectivă (trăiri emoţionale ce dezorganizează comportamentul, rigiditatea raţională, încrederea exagerată în procedeele algoritmice) sau de natură obiectivă (condiţiile de mediu inhibitoare);

- Alternarea competiţiei cu cooperarea în cadrul colectivului şcolar;

- Concentrarea asupra procesului creativ şi nu asupra produsului, profesorul urmărind trecerea elevului de la creativitatea latentă la cea manifestă;

- Manifestarea de către profesor a unei atitudini stimulative faţă de conduita elevilor creativi. Se cunoaşte că această conduită lasă impresia de nonconformism, răspunsurile şi reacţiile elevilor fiind altele decât cele anticipate de profesor, astfel încât intervenţiile profesorilor sunt uneori inhibitive. Sistemul de evaluare este deseori deficitar, elevii creativi fiind subapreciaţi. Motivul este insuficienta diferenţiere între nonconformismul ca indicator al creativităţii şi nonconformismul ca manifestare de indisciplină.