Educabilitatea

Imagine preview
(7/10 din 2 voturi)

Acest curs prezinta Educabilitatea.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 7 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Pedagogie

Cuprins

1. Conceptul de educabilitate
2. Puterea educaţiei
3. Noţiunea de dezvoltare şi factorii dezvoltării psihice
4. Relaţia ereditate – mediu – educaţie

Extras din document

1. Conceptul de educabilitate

Educabilitatea este particularitatea specifică omului de a se modela şi dezvolta sub influenţa factorilor de mediu şi educaţie, bazându-se pe potenţialul ereditar.

Educabilitatea se manifestă în relaţia educator – educat. Educatorul vine în această relaţie cu competenţe general umane (echilibru biopsihic, însuşiri de personalitate, experienţă de cunoaştere şi de viaţă, disponibilitate de a relaţiona) şi cu competenţe profesionale (cultură generală, cultură de specialitate) şi didactice (tact pedagogic, stil de predare). Educatul vine în relaţie cu competenţe general umane (echilibru biopsihic, capacităţi de cunoaştere, de raportare afectivă şi volitivă), cu o experienţă de cunoaştere în curs de constituire, cu o receptivitate nativă şi dobândită pentru cunoaştere, cu motivaţii interne şi externe, cu disponibilitate de a comunica şi de a răspunde solicitărilor, cu capacitatea de a recepţiona, prelucra şi integra experienţa transmisă, cu particularităţi de sănătate fizică şi mentală.

Educabilitatea este un ansamblu de şanse de a fi eficient ca educator şi de a profita de relaţia educaţională cu cel educat, în sensul stimulării dezvoltării personalităţii acestuia. Şansele de a fi eficient depind de o serie de condiţii: acceptarea reciprocă, compatibilitatea psihologică, tipul de autoritate pe care o impune educatorul, capacităţile individuale ale educatului. Prin urmare, reuşitele educaţionale depind atât de capacităţile biologice şi de personalitate ale celor doi factori umani implicaţi, cât şi de existenţa unui mediu stimulativ.

2. Puterea educaţiei

Încrederea în şanse şi în rezultatele educaţiei se exprimă prin optimismul sau scepticismul pedagogic, acestea manifestându-se la nivel de concepţie, de atitudine, de stare de spirit. De-a lungul timpului, diverşi teoreticieni şi practicieni ai educaţiei s-au situat pe poziţiile optimismului sau ale scepticismului pedagogic, în funcţie de modul de interpretare a unor descoperiri ale geneticii, în funcţie de speculaţiile filosofice ale momentului, de contextul social-istoric în care au trăit şi în funcţie de nevoia de a stimula dezvoltarea sistemului educativ în atmosfera spirituală a epocii respective.

Reprezentanţii burgheziei în ascensiune, luptând împotriva dominaţiei nobilimii şi a clerului, au promovat şi susţinut ideea că soarta omului nu e predestinată. Adepţi ai optimismului pedagogic, deci încrezători în puterea nelimitată e educaţiei, au fost:

• Umaniştii Renaşterii: Vittorino da Feltre, Francois Rabelais, Michel de Montaigne, Erasmus din Rotterdam - idealul educaţiei era “homo universale”;

• Socialiştii utopici: Thomas Morus, Tommaso Campanella – educaţie egală pentru toţi, în conformitate cu natura, instruire sistematică în toate domeniile literelor, ştiinţelor, artelor;

• Jan Amos Comenius – „fiecare om se naşte capabil să dobândească cunoaşterea lucrurilor”; necesitatea educaţiei pentru toţi oamenii, educaţia este calea pentru bunăstarea umanităţii, „omul devine Om numai prin educaţie” (erudiţie, moralitate, pietate);

• John Locke – la naştere intelectul omului este tabula rasa; „educaţia este cea care determină deosebirile dintre oameni”, „nouă zecimi din oamenii pe care îi cunoaştem sunt buni sau răi, utili sau inutili, datorită educaţiei pe care au primit-o”;

• Helvetius – oamenii sunt egali de la natură, deosebirile dintre ei sunt date de faptul că unii au primit o educaţie bună iar alţii una mai puţin bună sau chiar au fost privaţi de educaţie;

• Jean Jacques Rousseau – de la natură omul este bun, dar societatea îl viciază, de aceea copilul trebuie scos din societate, din mediul urban şi educat la ţară, în conformitate cu natura ;

• Johann Heinrich Pestalozzi – educaţia îl pregăteşte pe om pentru o viaţă plină de demnitate, de dragoste pentru oameni, dragoste pentru mamă în primul rând.

Scepticismul / pesimismul pedagogic se explică parţial din punct de vedere social şi istoric, datorită conflictelor sociale, războaielor, perioadelor de refacere de după dezastre naturale şi sociale, care au generat stări puternice de tensiuni şi dezamăgiri, influenţând şi modul de gândire asupra perspectivelor vieţii, a speranţelor omului şi asupra educaţiei lui.

Adepţii acestor teorii au susţinut:

• Predestinarea biologică, genetică a omului şi imposibilitatea influenţării din exterior a formării şi dezvoltării sale (o parte din aceste teorii constituie baza modului de organizare şi desfăşurare a educaţiei deficienţilor). Lombroso a susţinut teoria „criminalului înnăscut”, Szondi a creat teoria „impulsurilor” (manifestările vieţii psihice sunt expresii ale unor impulsuri ce se regăsesc în codul genetic, sub formă dominantă sau latentă), iar Szigmund Freud a promovat teoria „instinctelor” (manifestările personalităţii sunt rezultatul instinctelor moştenite, care apar în primii ani de viaţă). Forma cea mai reacţionară a determinismului biologic a fost teoria „rasistă”, care a împărţit omenirea în rase superioare şi inferioare, diferenţele dintre oameni fiind atribuite factorului genetic.

• Predestinarea socială a indivizilor, potrivit căreia, mediul social „prielnic”, specific elitelor, face ca potenţialul ereditar al acestor indivizi să fie superior celor din păturile de jos ale societăţii.

• Neotomiştii susţin că procesul cunoaşterii se realizează prin raţiune şi revelaţie, graţia divină fiind factorul de dezvoltare a fiinţei umane, de aceea educaţia are un rol extrem de limitat

• Personaliştii susţin că omul are dreptul să trăiască într-un univers marcat de iubire şi de caritate, deschis spre divinitate, acestea fiind cele mai importante elemente pentru devenirea individului

• Martin Heidegger – „fiinţa umană nu există efectiv, ci devine ceea ce trebuie să fie”, iar educaţia îl pregăteşte pe om pentru o viaţă inautentică, cotidiană (cu obligaţii şi griji) şi atunci omul are „sentimentul aruncării în lume”, al absurdului, al neantului, trăieşte frica de moarte, disperarea că s-a pierdut de sine

• Jean Paul Sartre – esenţa omului este libertatea de a alege, omul este „condamnat să fie liber”, îşi alege libertatea, esenţa, iar în aceasta constă măreţia, disperarea, neliniştea lui. Educaţia este cea care îi îngrădeşte omului libertatea, prin impunerea de modele.

Toate aceste teorii îi reproşează educaţiei nivelarea existenţelor prin influenţe uniformizante în societate, în şcoală, care duc la înstrăinarea individului de sine.

atitudinea optimistă atitudinea sceptică atitudinea realistă

3. Noţiunea de dezvoltare şi factorii dezvoltării psihice

În contextul vieţii şcolare, problema personalităţii copilului apare sub aspectul dezvoltării şi al educaţiei, cu scopul de a identifica cele mai eficace căi , mijloace şi procedee de orientare şi formare a personalităţii.

Fisiere in arhiva (1):

  • Educabilitatea.doc