Extras din curs

1. Consideraţii preliminare

Noţiunea centrală a limbajului pedagogic - educaţia - este şi una dintre cele mai puţin conturate concepte. Limbajul pedagogic este departe de limbajul ştiinţific, în sensul restrictiv al termenului. Ceea ce se reproşează discursului pedagogic sunt inconsistenţa şi incoerenţa semantică, nivelul descriptiv al enunţurilor şi incapacitatea de a accede la explorarea ştiinţifică (formularea de teorii). Doar cu condiţia acceptării unui statut special al ştiinţelor socio-umane, se poate lua în discuţie statutul de ştiinţă al pedagogiei. Nu este vorba doar de o concesie gratuită, ci de o necesară reconsiderare a normelor ştiinţificităţii, în contextul estompării unor opoziţii, considerată multă vreme insurmontabile: descriptiv-normativ, teorie-practică etc.

Reconsiderarea statutului disciplinei nu rezolvă de la sine problema ambiguităţii şi a confuziilor terminologice; trebuie să recunoaştem o anumită rămânere din punct de vedere epistemologic în urmă a pedagogiei în raport cu alte discipline. Ambiguităţile semantice ale pedagogiei se datorează în parte specificului limbajului pedagogic; nici o altă disciplină nu dispune de o terminologie cu o circulaţie atât de mare în limbajul uzual.

Întâlnirea cu conceptele pedagogice pare multora o reîntâlnire cu ceea ce este deja cunoscut. Acest „deja cunoscut” acţionează ca un obstacol epistemologic nu doar asupra individului, ci şi în interiorul disciplinei, încetinind evoluţia conceptelor şi favorizând amalgamarea sensurilor.

Toată lumea vorbeşte despre educaţie, dar accepţiunea conceptului diferă de la autor la autor. Unii analişti afirmă că această stare de fapt nu se datorează nici pedagogiei, nici pedagogilor, ci se explică prin interese diferite, parţial mascate, ale unor grupuri diverse sau a unor promotori de concepte de viaţă diferite.

2. Semnificaţia etimologică şi evoluţia istorică a conceptului de educaţie

Invocarea semnificaţiei etimologice constituie pentru termenii polisemantici primul pas în determinarea şi analiza sferei de accepţiuni.

La originea termenului de „educaţie” stau două verbe latine: educo, -are (a alimenta, a îngriji, a creşte) şi educo, -ere (a duce, a conduce, a scoate). Al doilea verb are ca echivalent în greaca veche „paida goghen”, de unde şi numele ştiinţei care se ocupă astăzi de studiul educaţiei – pedagogie.

Istoria pedagogiei cumulează diferite accente în definirea educaţiei, relevante pentru concepţia autorilor şi curentul de idei al vremii. Punctul de plecare se situează în timp în secolul al XVII-lea, care a marcat stilul gândirii occidentale până la începutul secolului XX, când s-a impus paradigma newtoniană.

Secolul al XVII-lea este secolul de răscruce pentru pedagogie, marcând prin J.A. Comenius şi J. Locke începuturile pedagogiei clasice. Optimist în ceea ce priveşte perfectibilitatea fiinţei umane, autor al primului manual şcolar ilustrat (Lumea sensibilă în imagini), Comenius crede că în educaţia copilului trebuie să pornim de la simţuri. Cea mai scurtă şi cea mai completă definiţie a fericirii, după Comenius este: „un spirit sănătos într-un corp sănătos”. Aceasta constituie şi scopul fundamental educaţiei.

J.J. Rousseau afirma că scopul educaţiei este de a dezvolta omul în om. Omul este o creatură susceptibilă de a fi educată, în opinia lui Kant. Această afirmaţie susţine convingerea lui Rousseau: scopul educaţiei – după Kant – este de a realiza întreaga perfecţiune de care fiinţa umană este capabilă.

Herbart afirma că educaţia face obiectul unei ştiinţe şi are ca scop formarea individului pentru el însuşi prin dezvoltarea unei multitudini de interese.

Teoriile secolelor XVII-XVIII propun o perspectivă filosofică asupra educaţiei. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX are loc o multiplicare a punctelor de vedere şi a modalităţilor de abordare a educaţiei. Problema ştiinţificităţii fenomenului educaţional devine preocuparea dominantă a teoreticienilor şi orientează demersurile acestora către domeniile care ar putea oferi educaţiei un fundament ştiinţific.

Această perioadă din istoria pedagogiei a fost marcată de:

a) Tendinţe biologizante (Demoor, Jonthere) care abordau pedagogia ca o branşă a biologiei, iar educaţia ca pregătire pentru viaţă, dar nu în sens social, ci numai biologic. Pedagogia studiază nu educaţia, ci copilul, geneza şi capacitatea sa de dezvoltare şi degajă datele cumulate, metode şi tehnici pentru a permite vieţii să se manifeste cu maximă intensitate.

b) Tendinţe psihologizante şi sociologizante au vehiculat conceptele de „natură a copilului” şi „educaţie negativă”. Propunătorii acestor direcţii au conceput educaţia într-o viziune individuală şi accentuat psihologică: „a lăsa natura să lucreze cinstit şi încet, a veghe ca munca naturii să fie susţinută de condiţiile înconjurătoare, iată în ce constă educaţia” (Ellen Key).