Fundamentele Pedagogiei

Imagine preview
(8/10 din 11 voturi)

Acest curs prezinta Fundamentele Pedagogiei.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 131 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Pedagogie

Cuprins

1. SISTEMUL ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI (prof. univ. dr. Stan Panţuru)
1.1. Educaţia – obiectul de studiu al ştiinţelor educaţiei
1.2. Disciplinele educaţionale şi relaţiile dintre ele
1.3. Evoluţia concepţiilor despre educaţie
1.4. Locul şi rolul Fundamentelor pedagogiei în sistemul ştiinţelor educaţiei
Teme de reflecţie, evaluare şi autoevaluare
Bibliografie
2. CONCEPTUALIZAREA EDUCAŢIEI (prof. univ. dr. Stan Panţuru)
2.1. Conceptul de educaţie – consideraţii preliminare
2.2. Natura fenomenului educaţional
2.3. Fundamentele/determinanţii educaţiei
2.4. Funcţiile educaţiei
2.4.1. Conceptul de funcţie a educaţiei. Determinanţii funcţiilor educaţiei
2.4.2. Funcţiile educaţiei
2.4.3. Unitatea şi interacţiunea funcţiilor educaţiei
2.5. Structura educaţiei şi implicaţiile ei
2.5.1. Conceptul de structură a educaţiei
2.5.2. Perspective de analiză a educaţiei
2.5.3. Definirea componentelor structurale ale educaţiei
2.6. Relaţiile educaţionale şi tipurile acestora
2.6.1. Relaţiile de comunicare
2.6.2. Relaţiile socio-afective
2.6.3. Relaţiile de conducere ale învăţării
2.6.3.1. Stilurile de conducere
2.6.3.2. Strategia eficientă de conducere – o problemă de competenţă decizională prin raportare la “factorii critici”
2.7. Rolul educaţiei în dezvoltarea personalităţii. Educabilitatea
2.7.1. Delimitări conceptuale
2.7.2. Teorii privind educabilitatea
2.7.3. Factorii fundamentali ai devenirii fiinţei umane
2.7.4. Educaţia - factor determinant al formării şi dezvoltăriii personalităţii
2.7.5. Sporirea educabilităţii – obiectiv major al educaţiei permanente
Teme de reflecţie, evaluare şi autoevaluare
Bibliografie
3. DIMENSIUNILE ŞI FORMELE EDUCAŢIEI (prof. univ. dr. Stan Panţuru)
3.1. Dimensiunile educaţiei
3.1.1. Conceptul de dimensiune a educaţiei
3.1.2. Dimensiunile educaţiei
3.1.2.1. Educaţia intelectuală
3.1.2.2. Educaţia morală
3.1.2.3. Educaţia estetică
3.1.2.4. Educaţia religioasă
3.1.2.5. Educaţia fizică
3.1.2.6. Educaţia tehnologică
3.1.2.7. Educaţie profesională
3.1.3. „Noile educaţii” şi deschiderile dimensiunilor educaţiei spre acestea
3.1.4. Interdependenţa dimensiunilor educaţiei
3.2. Formele educaţiei.
3.2.1. Educaţia formală, educaţia nonformală şi educaţia informală
3.2.2. Heteroeducaţia şi autoeducaţia
3.3. Educaţia permanentă
3.4. Diferenţe şi interferenţe între formele educaţiei
3.5. Spre o abordare holistică a educaţiei şi a dimensiunilor şi formelor acesteia
Teme de reflecţie, evaluare şi autoevaluare
Bibliografie
4. MEDIILE EDUCAŢIONALE ( prof. univ. dr. Stan Panţuru, lect. univ. drd.
Mihaela Voinea, asist. univ. drd. Cristina Höncz )
4.1. Societate şi educaţie
4.2. Mediile educaţionale
4.2.1. Familia ca mediu socializator şi educaţional
4.2.2. Şcoala – principalul cadru şi mediu educaţional
4.2.3. Organizaţiile de copii şi tineret ca medii educaţionale nonformale
4.2.4. Mass-media şi educaţia
4.2.5. Comunitatea locală şi rolul ei în educaţie
4.2.6. Către o societate educaţională – „learning society”
4.3. Interacţiunea mediilor educaţionale.
Teme de reflecţie, evaluare şi autoevaluare
Bibliografie
5. SISTEMUL DE EDUCAŢIE (prof. univ. dr. Stan Panţuru)
5.1. Societate şi educaţie
5.2. Organizarea instituţională a educaţiei
5.2.1. Sistemul de educaţie
5.2.2. Sistemul de învăţământ
5.2.3. Procesul de învăţământ
5.3. Sistemul de învăţământ din România
5.3.1. Scurt istoric
5.3.2. Structura actuală a sistemului naţional de educaţie
5.3.3. Precizări suplimentare
Teme de reflecţie, evaluare şi autoevaluare
Bibliografie
6. STATUTUL PROFESIONAL AL CADRULUI DIDACTIC. COMPETENŢE ŞI CALITĂŢI ( lect. univ. drd. Mihaela Voinea)
6.1. Statutul profesional al cadrului didactic în societatea postmodernă.
6.2. Competenţa didactică – nucleul profesionalismului didactic
6.3. Standardele naţionale de formare a cadrelor didactice- tranziţia spre un nou tip de profesionalism
Teme de reflecţie, evaluare şi autoevaluare
Bibliografie

Extras din document

Cine este educaţia?

Educaţia (lat. educo-educere = a scoate din , a ridica, a înălţa, a modela într-un sens determinat, a dirija pe cineva de la o stare spre alta) este o componentă a existenţei socioumane şi, totodată, o activitate de esenţă psihosocială care vizează formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii umane şi, prin aceasta, dezvoltarea şi perfecţionarea societăţii umane. Ca fenomen social, educaţia este un proces în desfăşurare, un dat nemijlocit, intrinsec existenţei socioumane, „un fenomen ontic ce fiinţează în cadrul sistemului social” ( Nicola, I., 2000, p.16). Dar, educaţia nu se „dizolvă” în celelate componente ale sistemului social, ci îşi păstrează relativa sa autonomie şi se implică în transformarea şi evoluţia acestora. De aceea, într-o accepţiune largă, educaţia poate fi concepută ca o „întâlnire” între individ şi societate, întrega viaţă socială fiind marcată de acest schimb permanent (Chombart de Lauve, P.H., 1982, p.75).

În acelaşi spirit dar cu centrare pe individ, filosoful german I. Kant declara imperativ că educaţia este una din cele mai măreţe invenţii ale geniului uman, invenţie care ascunde în sine marele secret al perfecţiunii fiinţei umane. Propunându-şi să dezvolte în individ toată perfecţionarea de care este capabil, educaţia este factorul fundamental al devenirii şi perfecţionării acestuia, mai mult, este o dimensiune constitutivă a fiinţei umane ( Kant, I., 1992, p.17). „Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”, va spune acelaşi autor, ceea ce înseamnă că prin simpla naştere omul nu este încă om, educaţia fiind aceea care-l transformă dintr-o potenţialitate, ceea ce este la naştere, într-o personalitate autentică şi eficientă, ca devenire prin educaţie.

Formarea omului ca om, ca personalitate nu trebuie înţeleasă ca un scop în sine. Prin cunoştinţele, capacităţile, aptitudinile şi potenţialul creator, omul se integrează eficient în societate, devenind astfel factor important al vieţii sale, dar şi al construcţiei sociale, al progresului social. În această viziune, aşa cum preciza G. Văideanu, „educaţia a devenit subsistemul social care însoţeşte şi alimentează dezvoltarea tuturor celorlalte subsisteme. Întreaga dezvoltare trece prin educaţie: valorile ştiinţei şi ale tehnicii, spiritul inventiv şi aplicativ, noile atitudini şi mentalităţi, ca şi modul de a fi şi deveni cerut de societatea modernă se învaţă în interiorul subsistemelor educative şi al autoeducaţiei continue” (Văideanu, G., 1988, p.19).

Analiza educaţiei la nivel funcţional-structural presupune raportarea la trei niveluri metodologice: un reper metodologic de ordin social, care priveşte educaţia în mod special ca produs: un reper metodologic de ordin psihologic, care priveşte educaţia în mod special ca proces; un reper metodologic integrator de ordin psihosocial, care priveşte educaţia în mod special ca activitate cu o funcţionalitate şi o structură de acţiune specifică.

Cine este pedagogia?

Pedagogie este o ştiinţă ce face parte din categoria ştiinţelor socio-umane, având ca obiect de studiu educaţia. Ea s-a născut ca o interogaţie asupra fenomenului educaţional, ajungând să-l cerceteze din diverse puncte de vedere şi să descopere legităţile care îl guvernează, devenind deopotrivă ştiinţă explicativă şi normativ-prescriptivă. Aşadar, această ştiinţă dialoghează cu realitatea educaţională, o chestionează şi o analizează, dar ţinteşte şi idealul, edifică şi sugerează ceea ce merită şi poate fi concretizat ( Cucoş, C., 1996, p.19).

Numele acestei ştiinţe este derivat din cuvântul grecesc paidagogia (pais, paidos = copil şi agoge = acţiune de a conduce) şi semnifică activitatea de creştere/conducere/educaţie a copilului. Dacă aceasta a fost pedagogia la începuturile sale, odată cu evoluţia societăţii umane şi a cerinţelor de formare-dezvoltare în spiritul acestora, nevoia de educaţie a crescut, ceea ce explică „deschiderea” treptată a obiectului de studiu al acestei ştiinţe şi dincolo de vârsta copilăriei şi problematica acesteia, ajungând în prezent să se ocupe de educaţia omului tuturor vârstelor şi categoriilor sociale (educaţia permanentă/continuă), pe o arie problematică mult mai complexă şi diversificată.

Reinterpretarea termenului de pedagogie a presupus atât reconsiderarea sensului etimologic din perspectiva disponibilităţilor formative ale personalităţii umane, majore în perioada copilăriei, dar inepuizabile până la sfârşitul vieţii (fapt demonstrat de cercetările întreprinse în domeniul psihologiei vârstelor, dar şi de experimentele realizate la nivelul educaţiei permanente), cât şi delimitarea obiectului de studiu specific concentrat asupra nucleului funcţional-structural al activităţii de educaţie şi, respectiv, promovarea unor metodologii specifice şi a unor principii şi legităţi specifice, promovate în sensul optimizării raporturilor dintre conceptele pedagogice fundamentale şi conceptele pedagogice operaţionale aplicate în diferite contexte psihologice, sociale, culturale, pedagogice.

Această evoluţie coincide cu trecerea de la pedagogie la ştiinţa educaţiei, respectiv, la sistemul ştiinţelor educaţiei.

Sorin Cristea consideră că „statutul pedagogiei de ştiinţă a educaţiei reflectă complexitatea obiectului de cercetare, analizabil din diferite perspective istorice şi metodologice” (2000, p.281). Aşa, de exemplu, perspectiva epistemologică evidenţiază simultan perspectiva pedagogiei de: ştiinţă umană plasată alături de alte ştiinţe care au ca obiect de cercetare diversele activităţi umane, instituţiile şi relaţiile rezultate în contextul acestora); ştiinţă socială (plasată alături de alte ştiinţe care studiază comunitatea umană la nivel macrostructural şi/sau microstructural); ştiinţă a comunicării (plasată alături de alte ştiinţe care analizează raporturile de informare şi de formare realizabile în diferite contexte socioumane prin raţionalizarea acţiunii în sens teleologic (teleos = scop) şi tehnologic. Mai precis, spune acelaşi autor, „abordarea sistemică a educaţiei (ca fenomen uman, social şi de comunicare) plasează pedagogia la intersecţia dintre ştiinţele umane, ştiinţele sociale şi ştiinţele cognitive” (2000, p.281). Aşadar, pedagogia acţionează la nivelul unui sistem deschis, care presupune înţelegerea educaţiei în contextul unor relaţii permanente cu mediul.

Fisiere in arhiva (1):

  • Fundamentele Pedagogiei.doc

Alte informatii

UNIVERSITATEA FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTELE EDUCATIEI DEPARTAMENTUL PENTRU PREGATIREA PERSONALULUI DIDACTIC