Extras din curs

CURS I

INTRODUCERE ÎN PEDAGOGIE

1.a. EDUCAȚIA - DEFINIRE

Alte definiții relevante:

- educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul educației este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este capabil (Kant);

- educația este acțiunea de formare a omului pentru el însuși, dezvoltându-i-se o multitudine de interese (Herbart);

- educația constituie acțiunea generațiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a le forma acestora din urmă anumite stări fizice, intelectuale și mentale necesare vieții sociale și mediului pentru care sunt destinate (Durkheim);

Din definiția de mai sus precum și din analiza altora existente în literatura pedagogică se pot desprinde câteva caracteristici relevante ale educației:

- Complexitatea educației;

- Caracterul finalist, intenționat - educația se desfășoară în mod conștient, deliberat, potrivit unui scop dinainte stabilit,

- Obiectul educației îl constituie DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII UMANE în toate domeniile: intelectual, moral, fizic, estetic, profesional;

- Pregatirea omului pentru prezent, dar și pentru viitor, în raport cu idealul social și educațional, cu cerințele societății, dar și cu interesele și aspirațiile individuale.

Ca fenomen social, educația este o acțiune umană specifică, ea își schimbă finalitățile, conținuturile și funcțiile odată cu schimbările societății pe care o influențează la rândul ei.

1.b. FUNCȚIILE EDUCAȚIEI:

I.Selectarea, prelucrarea și transmiterea a valorilor de la societate la individ

Selectarea = alegerea informațiilor relevante pentru momentul istoric respectiv și particularitățile educabililor;

Prelucrarea = adaptarea informațiilor la particularitățile individuale și de vărstă ale educabililor;

Transmiterea = procesul efectiv de predare-învățare.

Cele 3 operatii se realizează pe baza unor principii pedagogice în funcție de particularitățile psihice ale celor educați.

Aceste 3 operații se afla într-o interdependență deoarece o selectare adecvată influențează pozitiv transmiterea, precum și o transmitere adecvată implică o corectă selecție și prelucrare.

II. Dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului

Educația urmărește să producă modificări pozitive și de durată asupra omului care este văzut ca un tot unitar, ca ființă bio-psiho-socială. Ea este întotdeauna dependentă de anumite particularități biopsihice, urmărind în același timp dezvoltarea lor.

III. Pregătirea subiectului uman pentru o integrare activă în viața socială

Educația urmărește formarea unui tip de personalitate care să corespundă cerințelor sociale prezente, dar care să fie capabilă să se adapteze schimbărilor sociale ce pot interveni.

Cele trei funcții sunt interdependente: pe de o parte acțiunea educațională vizează dezvoltarea personalității umane, pe de altă parte această dezvoltare răspunde cerințelor societății față de individ. Prin funcțiile sale, educația urmărește stabilirea unui echilibru dinamic între cei doi poli, putând fi considerată o condiție atât pentru existența și dezvoltarea societății, cât și a fiecărui individ în parte.

2. PEDAGOGIA ca ȘTIINȚĂ A EDUCAȚIEI

Pedagogia studiază esența și trăsăturile fenomenului educațional, scopul și sarcinile educației, valoarea si limitele ei, conținutul, principiile, metodele și formele de desfăsurare a proceselor paideutice (Bîrzea, C., 1998).

Ultimele decenii au adus în discuție înlocuirea termenului de pedagogie cu sintagma științele educației, invocându-se următoarele argumente:

- Etimologic, pedagogie = „îngrijirea și conducerea copilului” (pais, paidos și agoge) sens limitat în raport cu vastitatea și complexitatea domeniului actualmente vizat.

- Se invocă deseori și un anume „halo” peiorativ ce însoțește pedagogia care își are originea în statutul inferior al sclavului - pedagog. În Antichitate, era numit pedagog sclavul care se îngrijea de copii; el nu avea o pregătire specială. Uneori termenul e folosit în acest sens, peiorativ, pentru a desemna o persoană cu pretenții de educator, dar care nu e pregătit ca atare.

- C.Bârzea vorbește de un „complex de superioritate al științelor „nobile” față de bastarzii epistemologiei (gr. episteme = cunoaștere ștințifică, logos = teorie): psihologie, sociologie, pedagogie” (1998). Cu alte cuvinte, pedagogia este lipsită de demnitatea epistemologică a științelor „adevărate” sau „exacte”, pentru că cunoașterea științifică presupune precizie, exactitate, corectitudine. Ori, omul, obiectul de studiu al științelor „bastarde” nu se supune acestor criterii de precizie, decât poate din punct de vedere biologic. De aici caracterul dual al pedagogiei, văzută ca știință și artă în același timp. (Tot C. Bârzea face o apreciere importantă, fâcând distincție între sensurile pedagogiei: dacă educația ca praxis are afinități cu arta, în schimb, reflecția teoretică asupra educației, ține de domeniul științei).

- Dintre toate argumentele, adâncirea cunoașterii pedagogice, care a dus la desprinderea din corpul comun de cunoștințe despre educație a unui mare număr de discipline, având propriul lor obiect de studiu și metode proprii de cercetare, a avut un rol decisiv.