Fundamentele Pedagogiei

1. Obiectul de studiu al pedagogiei

Din punct de vedere etimologic, termenul pedagogie, provine din grecescul „paidagogia” care înseamnă „a conduce copilul” (pais, paidos = copil, agoge = a conduce). Semnificaţia cuvântului era aceea de a conduce copilul, de a-l creşte şi de a-l forma. Un alt termen grecesc provenit din aceeaşi rădăcină lingvistică „paidagogos” definea sclavul care avea sarcina de a conduce copilul la şcoală.

Pornind de la sensul etimologic observăm că termenul de pedagogie a evoluat în timp, astfel încât astăzi definim pedagogia ca fiind ştiinţa care are ca obiect de studiu educaţia.

Pedagogia studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi formele de desfăşurare a proceselor educaţionale (Cucoş, 1998, p. 20).

Statutul de ştiinţă al pedagogiei este argumentat prin îndeplinirea următoarelor condiţii:

- are un obiect de studiu bine delimitat (fenomenul educaţional);

- are metode specifice de cercetare şi investigare (observaţia, experimentul, studiul de caz, testele etc.);

- are legi şi principii (care fundamentează ştiinţa educaţiei);

- are un sistem conceptual (care cuprinde acţiunile, procesele, fenomenele pe care le studiază);

- are o finalitate precisă (îmbunătăţirea calitativă a tuturor activităţilor implicate în educaţie).

Statutul pedagogiei de ştiinţă a educaţiei scoate în evidenţă complexitatea obiectului de cercetare al acesteia, care este activitatea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii umane.

Din punct de vedere epistemologic (a teoriei cunoaşterii ştiinţifice), pedagogia este:

- ştiinţă umană (alături de economie, antropologie, geografie, etnologie, istorie, politologie, psihologie, filosofie, care au ca obiect de cercetare activitatea umană);

- ştiinţă socială (alături de sociologie, etnologie, antropologie socială, demografie, psihologie socială, care studiază comunitatea umană la nivel macrostructural şi microstructural);

- ştiinţă a comunicării (alături de filologie, lingvistică, semiologie, care analizează raporturile de informare şi de formare realizabile în diverse contexte socioumane) (Cristea, 2000, p. 281).

Şi din perspectivă diacronică, pedagogia se înscrie în liniile generale de evoluţie a ştiinţei, parcurgând următoarele etape:

- pedagogia populară; în această etapă experienţa educativă de la nivelul comunităţilor era sintetizată într-un ansamblu de proverbe, informaţii empirice, reguli care, deşi nu erau structurate teoretic, aveau o valoare recunoscută;

- pedagogia filozofică; o lungă perioadă de timp pedagogia s-a bazat pe reflecţia şi deducţia filozofică, sistemele pedagogice fiind incluse în sistemele filosofice s-au purtând amprenta acestora;

- pedagogia experimentală s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când deducţia a fost înlocuită cu metoda experimentală (observarea sistematică a acţiunilor educaţionale, urmată de analiza şi interpretarea datelor obţinute);

- pedagogia ştiinţifică bazată cercetarea fenomenelor educaţioanle, cercetare care în ultima perioadă de timp a dobândit tot mai mult un caracter interdisciplinar.

De la reflectarea educaţiei în conştiinţa comună s-a trecut la reflectarea ei pe plan teoretic, la început în interiorul unor sisteme filosofice cu caracter global, apoi la desprinderea treptată de aceste sisteme şi constituirea ei ca ştiinţă cu domeniu propriu de cercetare.

V. Chiş (2005, pp. 14-15) identifică următoarele etape în evoluţia pedagogiei:

- pedagogia ascultării (discursivă, expozitivă, magistrală);

- pedagogia acţiunii (experimentală, operaţională, activă);

- pedagogia interactivă (discursivă, expozitivă, activizantă, experimentală, cooperantă, interactivă).

Pe lângă ştiinţă, pedagogia a fost considerată şi artă. La întrebarea dacă pedagogia este o artă împărtăşim răspunsul dat de C. Cucoş (1998, p. 22), conform căruia calitatea de artă aparţine educaţiei şi nu pedagogiei. Pedagogul (care propune un sistem de gândire asupra educaţiei) este uneori şi educator, şi devine un artist în momentul în care, desfăşurând actul educaţional dovedeşte capacitatea de adaptare a activităţii educaţionale la cele mai diverse situaţii. Astfel, poate fi argumentată afirmaţia unor specialişti care consideră că nu se pot oferi soluţii sau reţete pedagogice pentru diferite situaţii educaţionale. Soluţia pedagogică constă în intervenţia educativă realizată în concordanţă cu contextul respectiv, având ca finalitate rezolvarea situaţiilor-problemă apărute în derularea fenomenului educaţional.