Instruire diferențiată - metode și procedee

TEMA 1

INSTRUIREA DIFERENŢIATĂ – METODE, TEHNICI ŞI RESURSE

I. Instruirea diferenţiată, de la teorie la practică

Raţiunile pentru care instruirea trebuie să se realizeze diferenţiat au resorturi în genetica umană şi în psihologie. Fiecare individ este unic, prin genotipul moştenit (zestrea genetică), dar şi prin particularităţile psiho- sociale care construiesc personalitatea umană. Pornind de la această premisă a unicităţii, educaţia trebuie să conţină o componentă diferenţiată.

Pentru o clarificare terminologică exactă, vom face diferenţa între câteva concepte care vor reliefa, în final, avantajele instruirii diferenţiate: individualizarea, diferenţierea şi discriminarea instruirii.

Individualizarea instruirii, adaptarea şi aplicarea unui demers didactic la situaţii particulare ale elevului, presupune capacitatea cadrului didactic de a aproiecta şi realiza activităţi didactice educative în funcţie de particularităţi individuale bio- psiho- socio- culturale ale fiecărui elev, o adaptare continuă a procesului didactic la trăsături individuale, cunoscute foarte bine în prealabil. Individualizarea instruirii este, cu siguranţă, forma cea mai veche de organizare a învăţării, bazată pe relaţia directă dintre subiect şi obiect. Este anterioară instruirii organizate pe clase şi lecţii, prin care fiecare profesor lucrează cu un elev, în funcţie de ritmul şi particularităţile acestuia. aDacă nu ar fi cronofagă şi extrem de costisitoare, individualizarea instruirii ar fi strategia ideală prin care obiectivele pedagogice sunt puse în relaţie cu nevoile individuale de formare, proiectul didactic este adaptat condiţiilor obiective şi subiective de organizare, metodele de predare- învăţare sunt în concordanţă cu particularităţile inteligenţei şi emotivităţii elevului. Prin individualizare se poate valorifica la maxim potenţialul şi interesul fiecărui elev, se pot crea demersuri eficiente de atingere a obiectivelor învăţării, se poate regla procesul pe baza observaţiilor sistematice şi consistente referitoare la achiziţiile elevului. În esenţă, individualizarea instruirii presupune un ritm unic de învăţare, modalitate personalizată de acţiune, ancorare în cunoştinţe achiziţionate anterior, selectarea unor conţinuturi adecvate la nivel individual, mijlocare de instruire din care elevul poate alege ceea ce îl face mai eficient. aFormele în care individualizarea instruirii este eficientă sunt, în principal trei: învăţământul particular (cu meditator individual), programe compensatorii (utilizate în cazul elevilor cu cerinţe educative speciale/ a elevilor cu performanţe înalte) şi tratamentul pedagogic individual. Luând în calcul nu doar raţiuni de ordin economic, care fac imposibilă generalizarea individualizării instruirii, pericolul izolării elevului, a anulării cooperării, interacţiunii, socializării şcolarului, face ca diferenţierea instruirii să fie soluţia prin care procesul instructiv- educativ este cu adevărat eficient.

Diferenţierea instruirii constă în „adaptarea acţiunii instructiv-educative la particularităţile psiho- fizice ale fiecărui elev în parte pentru a asigura o dezvoltare integrală optimă şi o orientare eficientă a aptitudinilor proprii, cu scopul integrării creatoare în activitatea socială” (Dicţionar de pedagogie). Adăugându-i-se şi componenta relaţională, foarte importantă în dezvoltarea personalităţii elevului, diferenţierea instruirii cunoaşte câteva forme:

- Folosirea sarcinilor diferenţiate în micro-grupuri eterogene în clasa de elevi (oferirea de sarcini diferite, în funcţie de particularităţile individuale sau oferirea aceloraşi sarcini, dar cu indicatori de eficienţă şi performanţă diferiţi);

- Folosirea de sarcini diferenţiate în micro-grupuri omogene în funcţie de performanţă (oferirea de sarcini de lucru care să corespundă particularităţilor elevilor din micro- grup)

- Interînvăţarea în microgrupuri eterogene (activităţi de tip peer education)

- Programe compensatorii de recuperare şi de îmbogăţire (destinate elevilor pentru obţinerea de performanţe înalte şi/ sau elevilor cu nevoi educative speciale)

- Interînvăţarea în microgrupuri fals-eterogene (activităţi - schimburi de experienţă între elevi cu capacităţi comparabile).

Toate aceste forme de organizare a instruirii diferenţiate vor fi parcurse pe rând în capitolele următoare ale suportului de curs.

Dacă aceste prime două forme de organizare a instruirii sunt justificabile din apunct de vedere pedagogic, discriminarea în educaţie reprezintă o formă condamnabilă, generată ca exagerare a unei dintre cele de mai sus. Discriminarea presupune, la rândul ei, mai multe forme de organizare, unele dintre ele având, desigur adepţi printre pedagogi sau reprezentând anumite tendinţe în epoci diferite. Din cadrul formelor îmbrăţişate în pedagogii diferite fac parte şcolile şi clasele de elită, constituite pe criterii elitiste, care csasi- elimină eterogenitatea din cadrul unui colectiv, iar din categoria celor mai puţin aprobate sunt discriminările pe bază de sex, rasă, condiţie economică etc.