Integrarea Copiilor cu CES

1. Integrarea şcolară –origini şi istorie.

În lumea antică şi în Evul Mediu biserica a avut un rol important în integrarea şi acceptarea persoanelor cu cerinţe educaţionale speciale, prin chemările spre compasiune, milă şi îndurare faţă de copii deficienţi. Deşi atitudinile sociale erau diferite, persoanele deficiente au avut un rol în societate, acela de a distra sau de a întreţine din cerşit anumite persoane sau instituţii, cum ar fi biserica.

În Epoca Renaşterii atitudinile faţă de deficienţi se schimbă, sub influenţa evoluţiei imaginii omului în sine, o primă reacţie pedagogică apărând în „Didactica Magna” unde Ian Amos Comenius precizează importanţa educaţiei pentru toţi inclusiv pentru cei „fără minte”: „Cel care de la naştere e lipsit de minte are nevoie cu atât mai mult de ajutor, de instruire şi educaţie. Nu există o minte slabă, care nu ar putea fi cât de cât salvată pe calea învăţăturii”. (apud. Aurelia Racu, 1997)

Tot în Epoca Renaşterii apare problema statului juridic al deficientului mintal. Prima rezolvare apare în Anglia, în secolul XIII. legile engleze începând să diferenţieze alienaţii mintal de debilii mintal, căci această diferenţiere avea importanţă în problemele privind moştenirea averii. Dacă persoana era considerată alienată mintal, averea sa aparţinea puterii regale, iar persoanele cu deficienţă mintală adăpostite la curtea regală, averea li se păstra şi li se întorcea în caz de însănătoşire. (Aurelia Racu, 1997)

O influenţă importantă privind drepturile persoanelor „nenorocite” a venit prin intermediul Revoluţiei Franceze unde s-au vehiculat primele atitudini umaniste faţă de această problemă. „Conventul”(1793), organul suprem de conducere al revoluţiei a subliniat, prin declaraţia dreptului omului, importanţa includerii în câmpul muncii a tuturor persoanelor ce pot presta servicii şi asigurarea unui trai decent celor „neputincioşi”. Tot în această epocă se îmbunătăţeşte starea bolnavilor în spitalele de psihiatrie, inţiatorul acestei acţiuni fiind medicul-psihiatru Phillippe Pinel. Pinel a continuat studierea deficienţei mintale oferind o primă clasificare a acesteia. (Aurelia Racu, 1997)

O evoluţie privind ideile despre educarea persoanelor deficiente a apărut la începutul secolului XIX odată cu experimentul lui Jean Marie Itard. Deşi s-a mai încercat schimbarea ideilor privind educarea persoanele cu cerinţe speciale de către cunoscutul pedagog elveţian Heinrichi Pestalozzi, nimic nu a avut efect până la experimentul „Victor”. H.Pestalozzi a susţinut posibilitatea educării persoanelor cu deficienţe şi pleda pentru deschiderea unor instituţii speciale de educare, elaborând o metodică în care se menţiona importanţa materialului didactic precum şi alte forme de educaţie prin terapia ocupaţională.

Experimentul „Victor” avea să confirme cele spuse de Pestalozzi. Victor era un copil sălbatic ale cărui simţuri erau nedezvoltate iar gradul de socializare era nul. Itard a reuşit să-l aducă la un nivel acceptabil de socializare precum şi de educaţie demonstrând că se poate şi în cazul copiilor idioţi o evoluţie prin instruire şi perfecţionare. (Aurelia Racu, 1997)

În a doua jumătate a secolului XIX sporeşte cercetarea clinică şi psihologico-pedagogică a deficienţei mintale pentru rezolvarea problemelor privind clasificarea şi „integrarea” în instituţii special create pentru diferite categorii de deficienţe. În această perioadă a crescut simţitor nivelul de dezvoltare a biologiei, psihiatriei şi psihologiei care a condus la aprofundarea cercetărilor.

Psihologia şi pedagogia cunosc şi ele un avânt în acest sens mergând pe două direcţii în interpretarea caracterului şi esenţei deficienţei mintale conturându-se două curente:

• Curentul Eugenic-Eugenia;

• Curentul Psihometric- Psihometria;

Teoria eugenică pleda pentru asanarea factorilor genetici cauzatori de deficienţe, prin eliminarea „mărului stricat”, ce ar fi putut pune în pericol chiar existenţa umană ca specie.

Astfel, şcolile au devenit primul pas de pornire pentru asanarea „izvoarelor” ce distrugeau „puritatea genetică” a speciei umane. Efectul mărului putred a fost încă un motiv în plus pentru înfiinţarea şcolilor speciale, un fel de carantine „eugenice” prelungite, spre folosul mai degrabă a societăţii decât a individului deficient. În acest sens psihologia s-a străduit s-ă alimenteze raţionalitatea şi ortodoxia educaţiei speciale prin o serie de teorii ale inteligenţei care susţineau ereditatea deficienţei.(D.Ungureanu)

În 1857 a apărut „Tratatul despre degenerare” al cărui autor a fost psihiatrul francez B. Morel şi mai apoi cercetările eugenice, toate pledând pentru puritatea genetică printr-o serie de măsuri ce ameliorau specia umană: alegerea părinţilor, sterilizare, interdicţia de a procrea.

Aceste reacţii au apărut odată cu lucrarea lui C. Darwin „Originea speciilor” (1859) prelucrată şi interpretată într-un mod eronat de contemporani, printre care Fransis Galton şi B. Morel care au creat un val de teamă în rândul populaţiei privind viitorul speciei umane. Studiile efectuate asupra arborelui genealogic, de H. Goddar din SUA, au subliniat importanţa legăturilor biologice dintre generaţii într-un sens negativ, creând o nouă imagine controversată asupra deficenţei, aceea a unei potenţialităţi criminale.)

Mişcarea sociologică s-a evidenţiat printr-o serie de teorii privind sărăcia şi săracii, în care principalii actori, deficienţii, au fost condamnaţi de perpetuarea biologică a acestui mecanism de supravieţuire.