Integrarea - Trăsătură a Personalității

Def: Personalitatea reprezintă o sinteză calitativă de procese şi însuşiri bio-¬psiho-socio-culturale necesare efectuării diferitelor activităţi care-l solicită pe om în cadrul raporturilor sale cu societatea în care trăieşte. Personalitatea este un sistem dinamic care se înţelege şi se cunoaşte mai bine, raportat la o “realitate socială distinctă”.

În procesul devenirii personalităţii, există câteva perioade sau momente cruciale, care-şi pun amprenta asupra evoluţiei individului. Premisa acestora este perioada trecerii de la viaţa intrauterină la viaţa extrauterină, când se destramă vechiul sistem de raporturi ale individului; urmează apoi perioada apariţiei “eului” propriu, care poate fi considerată prima naştere a personalităţii; individul personalizat îşi raportează critic şi autocritic faptele; perioada şcolarizării poate crea greutăţi de adaptare şi integrare, greutăţi reieşite din neconcordanţa dintre poziţia socială a elevului şi cea pe care ar dori el s-o ocupe. Din contradicţia dintre statut - rolul atribuit copilului de mediul social şi statut - rolul pe care el şi-l asumă, apar în această perioadă de vârstă anumite situaţii tensionate care-¬şi pot pune amprenta asupra dezvoltării copilului; în fine, adolescenţa, perioada “dialogului cu sine” când se cristalizează idealurile ca modele generalizate de acţiune şi se pregătesc premisele unei bune integrări socio-profesionale.

Prin integrare se înţelege stabilirea unor raporturi de dependenţă şi condiţionări reciproce între diferitele elemente constitutive ale vieţii psihice a individului cu realitatea şi cerinţele mediului social. Problema integrării a declanşat multe cercetări în ultima perioadă de timp (pedagogice, psihologice, sociologice etc.).

Preocupări susţinute în abordarea integrării sunt consemnate de evoluţia ştiinţelor pedagogice. Printre acestea menţionăm observaţiile lui N.F.S.Grundtvig, ce aduc precizarea că filosofia socială se însuşeşte în perioada dintre 18-28 ani, deci în perioada maturizării şi integrării sociale.

Învăţământul modern a pus un accent deosebit pe activitatea independentă a şcolarului, promovând treptat afirmarea sa ca persoană care se educă şi se autoeducă. În acest scop, metodele şi mijloacele de educaţie sunt după C.Narly, individuale, sociale şi personalitare.

C.Narly, personalitatea este definită ca maximum de dezvoltare a originalităţii individuale în armonie productivă cu mediul social dat (

R.Linton, comentând realizarea aptitudinilor, conchide că: “Procesul formării personalităţii pare să fie în special un proces de integrare a experienţei. La rândul ei, această experienţă rezultă din interacţiunea individului cu mediul său. Deci chiar şi medii identice, în cazul în care ele ar exista, vor furniza, unor indivizi diferiţi, experienţe diferite şi vor duce la formarea unor personalităţi diferite”

R.H.Marshal analizând relaţiile dintre experienţa umană şi utilizarea limbajului la copii, arată că integrarea diferitelor relaţii mutuale la nivelul personalităţii este selectivă şi dinamică

Cu rol de integratori sunt consemnate de A.Toffler elemente din mozaicul societăţii americane ca: noua orânduire socială, “căsuţa de bun-venit”, persoane cu status de “integratori” neoficiali în comunitate, legăturile cu noii vecini, organizaţiile locale, organizarea modulară sau celulară, ultima manifestându-se de-a lungul întregii serii de integrări sociale. Fiecare societate, declară autorul, începând de la grupul primitiv şi până la statul modern, este de fapt un agregat organizat de grupuri mici organizate. Cu excepţia unor perioade întâmplătoare de dezin¬tegrare şi tulburare trecătoare, acest principiu organizatoric poate fi constatat chiar şi în cele mai complexe societăţi moderne (idem, p.113-¬114 şi p. 285).

Dintre tipurile de integrare, în literatura psiho-sociologică este citată şi acceptată des, tipologia elaborată de W.Landerker. Pornind de la ideea că cea mai mică unitate a unui grup sunt normele sociale pe de o parte, persoanele şi comportamentul lor pe de altă parte, Landerker a stabilit următoarele tipuri ale integrării:

a) culturală sau concordanţa între normele unei culturi;

b) normativă sau conformitatea conduitei cu normele;

c) comunicativă sau schimbul de semnificaţii în grup cu ajutorul mijloacelor simbolice;

d)funcţională sau interdependenţa datorită schimbărilor de servicii(23, p.37-48).

Plecând de la accepţiunea sistemică a socialului considerăm integrarea ca pluridimensională şi definibilă ca tip global de proces numai la nivelul analizei formale. Astfel, integrarea socială este specifică sistemului social parţial şi se raportează la familie, grupul şi colectivitatea socială, categoria şi clasa socială, comunitatea naţională, colectivitatea urbană sau rurală. Integrarea social-economică emană din funcţionalitatea sistemului economic şi are în atenţie perspectiva profesională, natura muncii şi eficienţa colectivelor de muncă. Integrarea social-politică este imanentă sistemului politic. Sistemul integrator politic include relaţiile politice, instituţiile şi mişcările politice, conştiinţa politică.

O integrare socială reală, eficientă, solicită o pregătire capabilă să răspundă solicitărilor schimbătoare ale muncii şi pentru care diferitele funcţii sociale sunt etape succesive ale activităţii.

Adevărata integrare a omului într-o colectivitate se situează la nivelul atitudinilor sociale şi prin corelaţie la nivelul ierarhiilor de valori de care el se ataşează. Integrarea individului este recunoscută de alţii în măsura în care comportamentul său permite să se deceleze în el atitudini şi opinii faţă de lucruri, de alţi oameni, de opiniile şi comportamentele lor suficient de conforme cu ceea ce se aşteaptă de la el în împrejurările în care se află.

Abordarea pluridisciplinară a integrării, impune operarea distincţiei între stare şi proces.

Sub aspectul procesului de interacţiune, trebuie analizaţi parametrii ce contribuie la realizarea lui; factorul integrat (cine se integrează): sistemul integrator (în ce se integrează); motivaţia (de ce se integrează); şi condiţionarea procesului (cum se realizează integrarea).

Notând cu (a) - factorul integrat şi cu (A) - sistemul integrator putem observa, în unele studii privitoare la integrarea tineretului fie neglijarea urmăririi sensului Af(a), respectiv a schimbărilor ce se impun în cadrul sistemului integrator în funcţie de caracteristicile factorului integrat, fie subordonarea sa faţă de sensul [af(a)], respectiv a schimbărilor ce se impun în cadrul factorului integrat în funcţie de cerinţele sistemului integrator.