Introducere în didactica științelor economice

A. Metode bazate pe expunere

Expunerea reprezintă forma tipică de comunicare monologată în procesul de învăţământ în care profesorul deţine poziţia centrală în transmiterea de informaţii. Expunerea constă practic în comunicarea pe cale verbală a unui ansamblu structurat de cunoştinţe în faţa întregului colectiv al clasei care, pentru a fi atractivă şi eficientă, trebuie să respecte anumite cerinţe:

- conţinutul expunerii trebuie să fie bine sistematizat, structurat, să aibă o construcţie logică, să se adreseze gândirii şi imaginaţiei elevilor;

- să fie interesantă şi atractivă, însoţită de exemple şi întrebări şi să favorizeze o receptare activă, să folosească mijloacele comunicării cu variaţii ale intensităţii ritmului şi tonalităţii vorbirii şi folosirea posibilităţilor oferite de mimică şi gestică.

Avantajul principal al expunerii constă în posibilitatea transmiterii într-o formă sintetică şi compactă a unui volum mare de informaţii, fără ca prin aceasta să se realizeze, din păcate, şi o cantitate mare de informaţii receptată şi asimilată de elevi. Sub acest aspecte, expunerea este considerată ca una dintre metodele cu cea mai redusă relaţie dintre cantitatea de predare şi cantitatea de învăţare. Este metoda tipică pentru învăţământul superior, dar se utilizează şi în învăţământul liceal la disciplinele care impun sau se pretează la o astfel de metodă didactică.

Etapele metodei:

- profesorul prezintă elevilor subiectul lecţiei şi încearcă să-i sensibilizeze pentru captarea atenţiei, stârnirea curiozităţii şi a interesului;

- profesorul reactualizează cunoştinţele predate anterior considerate importante pentru înţelegerea noului conţinut;

- profesorul prezintă noul conţinut folosind toate strategiile discursive amintite mai sus (descriere, explicaţie, argumentaţie, demonstraţie), recurgând şi la suporturi didactice adecvate;

- profesorul recurge la fixarea cunoştinţelor printr-o recapitulare sistematică sau la fixare prin rezolvare de probleme;

- profesorul fixează tema pentru acasă şi încurajează continuarea învăţării prin studiu individual;

- ora următoare profesorul verifică tema şi conţinutul predat, nivelul achiziţiilor elevilor.

Resurse utilizate: în funcţie de aria tematică profesorul poate recurge la „probe” cum ar fi citate, alte materiale scrise, sau orice suport scripto-audio-vizual, alte resurse materiale, pentru a face expunerea cât mai atractivă şi a se asigura de participarea elevilor.

Limitele metodei:

- prin faptul că elevilor li se oferă cunoştinţe de-a gata, metoda predispune la pasivitate şi absenţa spiritului critic;

- posibilitatea deformării mesajului, sau ajungerea mesajului în mod diferit, sau eronat la elevii care sunt foarte diferiţi d.p.d.v. psihic sau emoţional;

- prin supralicitarea ei se ajunge la formalism şi superficialitate în învăţare sau învăţare mecanică;

- comunicarea este unidirecţională, iar feed-back-ul destul de slab;

- predarea nu este individualizată la necesităţile concrete ale diferiţilor receptori, de aceea expunerea depinde şi de posibilităţile elevilor de a recepta şi a menţine atenţia trează mai mult timp.

Cum poate fi îmbunătăţită metoda:

- prin imprimarea unei note active sau euristice, respectiv, prin întrebări, luări de poziţie, dramatizare (atunci când se apelează la un al doilea profesor, sau cineva instruit în acest scop), crearea unor situaţii problematice etc.;

- scurtarea expunerii, dat fiind faptul că vârful atenţiei este la 30 minute de la începerea discursului, după care aceasta se pierde treptat până la sfârşitul orei;

- motivarea elevilor pe tot parcursul orei prin exemplificări, crearea unor situaţii care să trezească curiozitatea.

Model operaţional: expunerea temei de economie „Utilitatea bunurilor”.

1. Captarea atenţiei şi trezirea curiozităţii prin întrebări de genul :„de ce consumăm o varietate de bunuri?” şi apoi „care sunt trăsăturile bunurilor?”

2. Recapitularea unor cunoştinţe anterioare cum ar fi bunul economic, caracterul nelimitat al nevoilor, raţionalitatea.

3. Profesorul realizează legătura dintre concepte. Capacitatea unui bun de a satisface o nevoie reprezintă utilitatea bunurilor în sens larg. Acesta este subiectul lecţiei de astăzi. Profesorul scrie pe tablă planul lecţiei: -conceptul de utilitate, - tipologia utilităţii, - măsurarea ei, - realizarea echilibrului consumatorului.

4. Profesorul începe expunerea noilor cunoştinţe. Începe prin a evidenţia diferenţele dintre oameni ceea ce va influenţa modul de apreciere a satisfacţiei resimţite prin consumarea bunurilor. De aici consecinţa este că utilitatea este un concept subiectiv. Ea va fi definită pentru un consumator dat într-un moment dat al vieţii sale.

Utilitatea reprezintă satisfacţia pe care o resimte un consumator dat, prin consumarea unei dozei precizate dintr-un bun oarecare, la un moment dat al vieţii sale. Ea va fi apreciată diferit pentru bunuri diferite, pentru doze diferite, de la un individ la altul şi pentru acelaşi individ în momente diferite, în funcţie de intensitatea nevoilor sau de contextul în care se află.

Tipurile utilităţii în funcţie de modul de măsurare sunt:

Utilitatea individuală reprezintă satisfacţia resimţită prin consumul unei doze dintr-un bun dat.