Metode avansate de cercetare în științele educației

1. Introducere în problematica generală a metodologiei cercetării educaționale

1.1. Metodologia cercetării: definiții și concepte asociate

Terminologia aferentă domeniului în discuție - metodologia cercetării - nu este în

opinia noastră îndeajuns clarificată și nici pe departe operațională. Fără a ne asuma soluții

definitive și inatacabile, vom încerca să aducem în discuție concepte specifice domeniului,

încercând o radiografie a unor puncte de vedere, dar și propuneri de definiții și clasificări de

lucru. Prezentarea dimensiunilor de realizare a unei cercetări educaționale are ca fundament

considerația că puține dintre acestea constituie demersuri specifice investigației în spațiul

educațional. Cele mai multe dintre elementele pe care le vom trece în revistă sunt comune

științelor socio-umane, fiind utilizate și în cercetarea psihologică, sociologică, economică.

Identificarea sau formularea unei definiții pertinente pentru metodologia cercetării

constituie o veritabilă aventură: definițiile sunt rare în literatura de specialitate, iar conținutul

lor este adesea ambiguu. Potrivit lui J.H. McMillan (1992, p.231), metodologia cercetării în

științele socio-umane se referă la „maniera în care sunt colectate datele și în care sunt aplicate

tratamentele experimentale”. Câteva observații de principiu asupra acestei definiții ar putea

conduce la resemnificarea sa prin adiționarea unor elemente suplimentare:

- nu este exhaustivă, deoarece exclude studiul devenirii istorice a unei realități educaționale,

amintind doar studiul descriptiv și experimental;

- nu face apel la alte concepte asociate metodelor, și anume tehnicile și instrumentele de

cercetare;

- nu include identificarea problemei de cercetat, formularea ipotezelor, tehnicile de prelucrare

și interpretare a informațiilor.

Având în vedere remarcile de mai sus cu privire la definiția formulată de J.H.

McMillan, putem afirma că metodologia cercetării se referă la metodele, tehnicile și

instrumentele de cercetare utilizate pentru a colecta, a analiza și a interpreta date despre o

realitate, în acord cu specificul temei vizate de cercetător și cu întrebările / ipotezele

elaborate.

În cuprinsul acestui capitol distincția între metode, tehnici și instrumente de cercetare

se realizează în concordanță cu poziția lui T. Rotariu și P. Iluț (1997), dar totodată optăm

pentru o abordare flexibilă a „granițelor” dintre acestea. În timp ce metoda este definită ca

o modalitate generală și strategică de abordare a realității, tehnicile sunt formele pe care le

îmbracă metodele. Instrumentele de cercetare sunt mijloace prin care se realizează efectiv

colectarea datelor despre o anume realitate. Aceeași metodă se poate utiliza în asociație cu

tehnici și instrumente de cercetare diverse. De asemenea, o metodă poate deveni tehnică de

realizare a unei alte metode, în acord cu natura problemei și obiectivele cercetării.

1.1.Tipuri de cercetare educațională

Literatura de specialitate propune cel puțin două modalități de clasificare a tipurilor de

cercetare, care se disting între ele prin criteriile de delimitare a categoriilor.

O primă clasificare a tipurilor de cercetare educațională distinge între cercetarea

fundamentală, cercetarea aplicată, cercetarea-acțiune și cercetarea evaluativă, pe baza

scopurilor asumate în investigație (Johnson și Christensen, 2004) sau în funcție de

aplicabilitatea rezultatelor în practica educațională (Gay, Mills și Airasian, 2006). Cercetarea

fundamentală și cea aplicativă sunt caracteristice oricărui domeniu științific, în timp ce

cercetarea-acțiune și cea evaluativă sunt în mare măsură specifice științelor educației.

Cercetarea fundamentală vizează dezvoltarea unor teorii sau propunerea unor noi

demersuri teoretice, care să permită extinderea bagajului de cunoaștere într-un domeniu.

Acest tip de cercetare se caracterizează prin rigurozitate în utilizarea metodelor de cercetare

și se desfășoară adesea în condiții de laborator. Dezvoltarea unor teorii specifice unui

domeniu se constituie într-un proces cronofag și energofag, iar cei implicați în realizarea

cercetării fundamentale nu sunt întotdeauna preocupați de utilitatea imediată a construcțiilor

teoretice pe care le propun.

Cercetarea aplicată are ca scop rezolvarea unor probleme practice și identificarea

unor soluții cu aplicare imediată. În domeniul educațional, demersurile de cercetare aplicată

sunt organizate în contexte reale și conduc adesea la dezvoltarea unor programe de

intervenție, care răspund nevoilor evidente ale școlii. Proiectele de cercetare aplicativă sunt

circumscrise unor obiective punctuale și au o durată limitată.