Metodica Predării Științelor Economice

CAPITOLUL I

DIDACTICA GENERALĂ ŞI DIDACTICILE SPECIALE

I.1. Factori ai dezvoltării şi diversificării ştiinţelor educaţiei

Evoluţia lumii contemporane obligă cercetarea educaţională să-şi depăşească

mereu limitele, conţinuturile, procedeele şi filosofia educaţiei fiind mereu în mişcare.

Dezvoltarea se va produce prin educaţie, sau nu va avea loc, spunea George Văideanu în

Educaţia la frontiera dintre milenii. Educaţia încearcă să răspundă la cerinţele dezvoltării

sociale prin două direcţii, cea a conţinuturilor educaţionale – care impune elaborarea

curricumului şi cea a filosofiei educaţiei – care priveşte orientarea, dimensionarea şi

regândirea proceselor educaţionale, totul pentru cât mai buna integrare a tinerei generaţii

într-o lume din ce în ce mai complexă şi mai dinamică. Problemele lumii în care trăim,

criză a mediului, globalizarea, sărăcia, şomajul, eşecul social, egalitatea şanselor,

drepturile omului, democraţia ş.a.m.d., au devenit probleme ale ştiinţelor educaţiei, care

le-au integrat în ceea ce poartă denumirea de „noile educaţii”.

„Noile educaţii”, cum ar fi educaţia pentru mediu, pentru participare şi

democraţie, pentru egalitatea şanselor, pentru dezvoltare, pentru a nu enumera decât

câteva mai semnificative, reprezintă dovada preocupării permanente a societăţii şi

sistemelor educative pentru depăşirea problemelor lumii contemporane.

Inovaţia permanentă din sânul ştiinţelor educaţiei priveşte mai multe aspecte:

d.p.d.v. paradigmatic - se manifestă o deplasare a atenţiei dinspre învăţare, memorare

reproducere a conţinuturilor, spre învăţare permanentă, activă, asistată de calculator ce

oferă un nou mod de acces la informaţie, în care cunoştinţele nu sunt niciodată definitive;

d.p.d.v. material –se manifestă o schimbare a bazei materiale, infrastructurii, mijloacelor

de învăţământ, materialelor didactice, astăzi vorbindu-se din ce în ce mai mult de

instruirea cu ajutorul mijloacelor multimedia; d.p.d.v. strategic sau procedural – se

manifestă o schimbare a metodelor, tehnicilor de învăţare dar şi a obiectivelor didactice,

accentul mutându-se dinspre cunoştinţe spre aptitudini şi deprinderi, de la a şti la a face;

2

d.p.d.v. al relaţiei profesor / elev, ce tinde să devină circulară, pentru a oferi elevului un

rol mult mai activ, în care şi profesorul are ce învăţa de la elevi; d.p.d.v. al disciplinelor

de învăţământ – curriculum educaţional fiind adaptat pe profiluri socio-profesionale

flexibile, astfel încât să ofere posibilitatea unei educaţii adecvate necesităţilor şi

personalităţilor diferite ale tinerei generaţii, păstrând totodată echilibrul între cele două

categorii de discipline, de cultură generală şi de specialitate.

Observăm că dezvoltarea ştiinţelor educaţiei are loc concomitent cu dezvoltarea

gândirii însăşi, a societăţii şi a lumii. Profesorul este în situaţia de a învăţa permanent, de

a-şi reforma strategiile de lucru, metodele şi obiectivele educaţionale, pentru a putea oferi

celor formaţi o educaţie conformă cu realităţile lumii de azi, de avea o atitudine

favorabilă schimbării, pentru a putea forma capacitatea tinerilor de a se adapta la un

mediu concurenţial dur, în continuă schimbare.

I.2. Sistemul ştiinţelor educaţiei

Ştiinţele educaţiei alcătuiesc astăzi un sistem complex, care s-a format prin

deplasarea frontierelor ştiinţei pedagogice spre celelalte ştiinţe sociale, cum ar fi,

antropologia, filosofia, economia, epistemologia, psihologia, sociologia, axiologia etc.

Rezultatul acestei deplasări îl constituie atât diversificarea ştiinţelor educaţiei, prin

formarea ştiinţelor de graniţă (psihologie pedagogică, sociologia educaţiei, epistemologie

pedagogică, economia educaţiei, igienă şcolară etc. ), cât şi specializarea teoriei

pedagogice pe domenii, conţinuturi sau etape de vârstă1 (pedagogie generală, pedagogie

şcolară, pedagogie specială, andragogie, pedagogie profesională, metodicile speciale).

Tabloul complex al ştiinţelor educaţiei poate fi sistematizat2 după obiectul de

studiu astfel:

- Ştiinţe care vizează instituţia şcolară: istoria educaţiei, sociologia

educaţiei, demografia şcolară, economia educaţiei, pedagogia

comparată;

1 Constantin Cucoş, Pedagogie, Polirom, Iaşi, 2002, p.20

2 Gaston Mialaret, Les Sciences de l′education, PUF, Paris, 1976, pp. 45-46

3

- Ştiinţe care studiază relaţia pedagogică şi actul educativ: fiziologia

educaţiei, psihologia educaţiei, comunicarea didactică, didacticile

speciale, metodologia predării, ştiinţa evaluării;

- Ştiinţe care privesc evoluţia pedagogiei: filosofia educaţiei,

epistemologie pedagogică, planificarea educaţiei, teoria modelelor.