Metodologie

Stiinta este un ansamblu coerent de cunostinte relative la anumite categorii de fenomene sau obiecte produs cu ajutorul unei metode specifice si a unui demers special adica prin cercetare. Stiinta este o activitate care produce cunoastere cu ajutorul metodei stiintifice.

O disciplina stiintifica nu atinge statutul de stiinta autonoma decit respectind urmatoarele criterii : un obiect de studiu propriu ; stiintificitatea demersului - teorii si paradigme, metode de analiza; un ansmabu de autori de referinta ; o infrastructura academica – o comunitate stiintifica dar si locuri specifice de invatamint si de publicare -lucrari, reviste specialitate -, adica este o activitatea institutionalizata.

Cercetarea stiintifica este tipul de activitate care consta in procesul de colectare si analiza a datelor in scopul rezolvarii unei anumite probleme de cercetare

Cunoasterea stiintifica se caracterizeaza prin dezvoltarea ei. Fie ca se prezinta ca o acumulare infinita de cunostinte sau ca o succesiune de revolutii stiintifice (Kuhn), cunoasterea stiintifica progreseaza neintrerupt. De altfel, nici un cercetator nu reincepe de la zero, ca si cum nimic nu a fost facut pina la el. El cunoaste teoriile si descoperirile precedente, le utilizeaza fie pentru a le a dezvolta, fie pentru a le contesta. Intr-un fel sau altul, traditia stiintifica nu este niciodata ignorata si noi interpretari sint propuse in mod constant. Stiinta, incepind cu dezvoltarea sa in secolul al XIX-lea, se imbogateste continuu cu cunostinte produse de comunitatile stiintifice. Aceasta dezvoltare nu este niciodata incheiata, intrucit realitatea pare inepuizabila.

In concluzie, stiinta este un tip de cunoastere axata pe analiza faptelor. Intreprindere in continua evolutie, stiinta este o activitate si nu un simplu ansamblu, o suma de cunostinte. Activitatea stiintifica, orientata catre producerea de cunoastere, se caracterizeaza deci printr-un mod de organizare specific si un mare dinamism.

A desfasura o activitate stiintifica inseamna in primul rind, si in mare masura, invatarea limbajului stiintific. Unul din scopurile acestei lucrari este de prezenta o parte din vocabularul propriu procesuui de cercetare. Stiinta nu se distinge printr-un limbaj ermetic, ci prin utilizarea termenilor care multi apartin limbajului curent. Ea da acestor notiuni un caracter formal special pentru ca ea cauta univocitatea. Altfel spus, fiecare termen utilizat nu trebuie sa aiba decit un singur sens si trebuie interpretat de toti in acelasi fel. In acelasi fel, raporturile dintre termenii utilizati trebuie sa fie stabilite intr-o logica simpla si clara. Daca vorbim, de exemplu, de relatie de cauzalitate, trebuie ca toti sa intelegem ca exista cel putin doua fenomene si ca unul il produce pe celalalt primul fiind cauza si al doilea efectul. Folosim termenul de cauzalizate numai pentru acest tip de relatie intre fenomene. Limbajul stiintific stabileste astfel o coerenta, adica un raport logic intre termenii utilizati.

In plus, in cercetarea stiintifica, nu utilizam cuvinte fara sa le definim cit mai exact posibil si in mod explicit pentru a evita ca el sa fie confundat cu acceptiunea lui curenta. Precizia este astfel o alta calitate a limbajului stiintific. Aceasta definire a termenilor reprezinta o parte esentiala a muncii de elaborare stiintifica.

Toate aceste operatii (univocitate, coerenta, precizie) vizeaza sa dea claritate limbajului utilizat pentru ca el sa fie inteles si interpretat in acelasi fel. Plecind de la definitia termenilor si a relatiilor dintre ei, cercetatorul poate construi o serie de enunturi referitoare la un fenomen sau un obiect de studiu. Acest ansamblu de propozitii care surprind esenta realitatii constituie o teorie, adica un ansamblu de concepte, de definitii si propozitii, in relatie unele cu altele, si care propune o viziune sistematica a unui fenomen, in scopul descrierii sau expicarii manifestarilor sale. Teoria joaca un rol major in stiinta deoarece, prin totalitatea enunturilor ei, permite unificarea si intelegerea a ceea ce afirmam despre realitatea studiata. Mai mult, ea da coerenta unui domeniu de cunoastere propunind una sau mai multe explicatii care sint supuse unei analize.

Anumite teorii permit formularea de legi si un astfel de ansamblu de legi este adesea prezentat teoria unui anumit domeniu de studiu. O lege intr-o teorie este enuntul uner relatii constante intre fenomene. De exempu, in economie legea cererii si a ofertei.

Teoria este ghidul indispensabil in alegerea de catre cercetator al cailor de urmat, ea permite ordonarea observatiior, ea justifica tehnicile de analiza, pe scurt ea orienteaza cercetarea. O teorie, odata verificata, devine sursa de informatii, permitind noi formulari, explicatii noi si mai profunde.

Spiritul stiintific

Stiinta nu este numai un ansamblu de cunostinte, activitatii stiintifice ii sint proprii si o anumita atitudine si dispozitii mentale care trebuie sa caracterizeze orice om de stiinta si orice demers stiintific. Acesta este spiritul stiintific.

Calitatile spiritului stiintific sint : simtul observatiei, curiozitatea (interogatia stiintifica), rationamentul, metoda, deschiderea si obiectivitatea. Impreuna, ele definesc dispozitiile mentale pe care trebuie sa le demonstreze un cercetator care intreprinde o activitate stiintifica.

a) Obsevatia

Observatia este activitatea de examinare a unui fenomen. Orice stiinta este orientata catre verificarea supozitiilor; observarea realitatii este in centrul demersului stiintific. A ne limita la speculatii, fara a tine cont de concordanta cu experienta concreta, este contrar spiritului stiintific. Acesta vizeaza cunoasterea si transformarea realitatii; el este deci preocupat continuu de necesitatea de a verifica, de a testa in realitate ceea ce a fost conceput mental. Observarea realului este astfel indispensabila oricarui demers care se vrea bazat pe principii stiintifice. Observatia este, pentru orice cercetator, o preocupare esentiala.

b) Interogatia stiintifica

Interogatia este actiunea de a-si pune intrebari asupra unui fenomen. Chiar daca practicam o observatie atenta, este imposibil sa vedem totul in a celasi timp sau sa acordam importanta egala fiecarei situatii observate. Astfel, intrebarile pe care le punem inainte sau in timpul observatiei sint cele care orienteaza privirea. Altfel spus, intrebarile permit operarea unei selectii a diferitelor fenomene sau situatii si determina aspectul asupra caruia ne vom concentra.