Pedagogie

1.1. Caracteristici generale ale ştiinţei pedagogice

Termenul pedagogie, devenit de uz curent numai în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, exprimă un conţinut foarte vast şi în general destul de confuz. Extinderea şi imprecizia aceasta este evident rezultatul naturii, complexităţii şi numărului mare de probleme pe care le pune educaţia. Prima noastră grijă, aşadar, va fi să precizăm înţelesul termenului şi să-i examinăm conţinutul multiform, în aşa fel încât să ne putem orienta.

Lipsa unei terminologii stabile şi uniforme explică multe interpretări eronate din domeniul educaţiei şi aceste erori pot avea consecinţe regretabile în practică. Vorbind aceeaşi limbă, nu vorbim totdeauna acelaşi limbaj, deoarece cuvintele n-au valoare şi înţeles decât prin ceea ce le acordăm noi.Se întâmplă ca, uneori, cuvintele cele mai simple şi în orice caz cele mai folosite, să fie tocmai acelea care prezintă divergenţele cele mai profunde. Să ne gândim doar la termenii: libertate, democraţie, moralitate, personalitate etc şi educaţia este unul din termenii asupra cărora acordul nu este deplin.

Cu cât o ştiinţă se dezvoltă mai mult, cu atât evident, se simte mai mult necesitatea de a diferenţia, de a ordona şi de a crea expresiile adecvate acestei munci de analiză. Cu toate încercările lăudabile de a rezolva această problemă de terminologie, limbajul curent şi chiar acela al pedagogilor de profesie rămâne totuşi destul de vag. Tentativele de clasificare şi de uniformizatre s-au axat mai ales pe sectoare restrânse din domeniul pedagogic şi psihologic.

Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cursurile de educaţie generală, ţinute în diverse universităţe franceze, au fost denumite uneori Cursuri de pedagogie, mai ales de către filosoful Espinas (E. Planchard, 1992, p. 30).

Lui Emile Durkheim, i s-a încredinţat o catedră de Pedagogie, mai întâi la Bordeaux şi pe urmă la Paris. În Germania, cuvântul a fost folosit mai devreme, alături de vechea denumire Didactica (pentru formarea intelectuală).

Adjectivul pedagogic a urmat aceeaşi evoluţie, înlocuind încetul cu încetul termenul de educaţie. Astăzi, există o tendinţă în limbile romanice de a recurge la termenul educaţional: cercetare educaţională, psihologie educaţională etc. Este o influenţă anglo-saxonă.

În Anglia, ca şi în Statele Unite, cuvântul pedagogie este foarte rar, în ciuda dezvoltării extraordinare a acestei ştiinţe în ţările respective. Se vorbeşte despre educaţie şi educaţional. În opinia lui E. Planchard (1992) nu există un motiv de renunţare la o terminologie, pentru a o înlocui cu alta, copiată din limba engleză (expresie care vine, de altfel, din latină).

Definiţia curentă a pedagogiei în multe manuale, tratate, ca de altfel şi la mulţi autori este aceea de ştiinţă şi artă a educaţiei. Formula este scurtă, foarte generală şi în consecinţă acceptabilă pentru toţi. Dar pentru a fi utilă are nevoie să fie analizată. Fiecare din termenii acestei definiţii trebuie să fie explicat în profunzime, deoarece nu sunt deloc simpli şi conţinutul lor este nuanţat.

În sensul exact al cuvântului, o ştiinţă este un ansamblu sistematic de cunoştiinţe relative la un obiect determinat. O ştiinţă presupune, deci, delimitarea precisă a domeniului său propriu, folosirea metodelor adecvate studiului acestui obiect şi elaborarea rezultatelor, exprimate până la urmă într-un tot coerent şi inteligibil.

Discuţia este şi astăzi vie pentru a se cunoaşte exact conţinutul ştiinţei pedagogice şi gradul său de autonomie. Înţelegem aceste divergenţe dacă ne gândim că investigaţiile numite pedagogice provin de fapt din domenii foarte diferite: biologic, psihologic, social, politic, filosofic, religios, practic Natura faptelor relative la aceste diverse domenii este ea însăşi variabilă: obiecte concrete, fenomene naturale, creaţii pur ideale. Consecinţele acestei situaţii sunt, deci, în mod fatal de o complexitate extremă, o diferenţiere de metode, o afinitate mai mult sau mai puţin pronunţată.

Dar fiecare ştiinţă în parte cere o unitatre de obiect şi de metodă. În consecinţă, mai poate fi justificată expresia ştiinţă pedagogică- N-ar fi preferabil, aşa cum afirmă mulţi, să vorbim de ştinţe pedagogice pe de o parte, şi de pedagogie practică pe de alta, aşa cum se vorbeşte de ştiinţe medicale şi de practică medicală- Apropierea aceasta între pedagogie şi medicină a fost propusă de multe ori şi se justifică în mod firesc pe baza unei structuri generale identice. Dacă ştiinţele medicale sunt astăzi mai sistematizate decât acelea care ne preocupă aici, faptul se explică prin progresul mai mare realizat în urmărirea unui obiect mai concret şi mai net delimitat şi, de asemenea, printr-o importanţă practică mai puţin contestată. Dar dacă medicina este în primul rând o tehnică, pedagogia este mai mult decât atât, după cum vom vedea mai departe.

Evident, pedagogia nu poate fi o ştiinţă a naturii, ca fizica, chimia sau psihologia. Într-adevăr, acţiunea educativă este un fapt intenţional care nu se supune, neapărat, legilor naturii. Desigur, putem vorbi de ,, ştiinţa educaţiei’’, dar în sens sociologic, pentru cunoaşterea factorilor care explică evoluţia educaţiei de-a lungul veacurilor. În acest caz, nu este decât o sociologie specială, aşa cum afirmă Durkheim. Conţinutul pedagogiei însă s-a extins considerabil, ca şi categoriile umane cărora li se aplică, şi nu mai corespunde exclusiv semnificaţiei etimologice a termenului (paidos-agein). Ar fi oportun să deosebim precis, astăzi, diversele domenii în care ştiinţele referitoare la om şi exigenţele sociale au determinat pe specialişti să considere totalitatea vieţii drept un câmp de acţiune al ,,pedagogiei’’. Cercetările sistematice ale educatorilor nu se mărginesc numai la copilărie şi adolescenţă. Începând cu naşterea (şi uneori chiar înainte) şi până la moarte, se exercită acţiunea dirijată a specialiştilor, în vederea adaptării şi readaptării fiinţei umane la multiplele situaţii şi exigenţe ale vieţii, oricare i-ar fi vârsta, trăsăturile sale personale şi experienţa sa. A însoţi omul, de la conceperea sa şi până la sfârşit, cu scopul de a-i asigura o existenţă cât mai bună şi eficientă posibil, iată, în fond, scopul tuturor ştiinţelor moderne care se preocupă de persoana umană.

Termenul care ar corespunde astăzi cel mai bine aansamblului acestor acţiuni multiforme şi sistematice pe care le suportăm în cursul existenţei noastre şi care urmăresc adaptarea vitală, în sensul cel mai larg, ar fi antropogogia (anthropos-agein), dar neologismul este poate prea rebarbarativ, ca să fie acceptat. Educaţia permanentă, ,,reciclarea’’, educaţia recurentă sau alternativă, pedagogia timpului liber, a muncii, a politicii, a vârstei a treia etc. sunt câteva din formele acestei noţiuni lărgite a pedagogiei.