Pedagogie

1. DEFINIŢIE ŞI ELEMENTE COMPONENTE

Desfăşurarea activităţii instructiv-educative în cadrul sistemului de învăţământ, al instituţiei şcolare, ia forma procesului de învăţământ. Acesta reprezintă forma cu cel mai înalt nivel de organizare a activităţii de instruire şi educaţie, de modelare a personalităţii umane. Este vorba de un proces progresiv (planificat, sistematic, metodic şi intensiv) de acces la cunoaştere şi acţiune, pus sub controlul personalului didactic, bazat pe selecţionarea şi structurarea strictă a conţinuturilor reactivate şi pe efortul personal al elevului.

Procesul de învăţământ ne apare, astfel, ca un ansamblu de activităţi organizate şi dirijate, care se desfăşoară etapizat, în cadrul unor instituţii specializate, sub îndrumarea unor persoane pregătite în acest scop, în vederea îndeplinirii anumitor obiective instructiv-educative.

Din perspectivă sistemică, procesul de învăţământ poate fi abordat pe trei planuri:

A. funcţional

B. structural

C. operaţional

A. Sub aspect funcţional, ne interesează de unde porneşte sistemul luat în analiză, ce urmăreşte să realizeze şi ce rezultate obţine.

Ca orice activitate umană conştientă, procesul de învăţământ este un act care urmăreşte realizarea unor scopuri precise şi a fost înfiinţat pentru a avea anumite funcţionalităţi, pentru a realiza obiective bine determinate. Obiectivele procesului de învăţământ se încadrează în obiectivele fundamentale ale educaţiei, derivând din acestea şi se concretizează în termeni tot mai precişi la nivelul fiecărui nivel de învăţământ, şcoală, clasă, disciplină, lecţie. Obiectivele au un rol orientativ, uneori chiar determinant pentru celelalte componente ale procesului de învăţământ. Organizarea, conducerea şi modelarea procesului de învăţământ, continua lui racordare la condiţii şi cerinţe noi nu pot avea loc decât în măsura în care sunt elaborate obiective precise şi modalităţi operative de evaluare a lor. Analiza structurală constă în identificarea condiţiilor, resurselor şi a factorilor proprii procesului de învăţământ.

Activitatea desfăşurată de cei doi agenţi principali (profesorul şi elevii) dă procesului de învăţământ un caracter bilateral unitar, laturile sale principale fiind predarea (proiectarea, organizarea, îndrumarea, controlul), pe care o realizează profesorul şi învăţarea (recepţionare, prelucrare, înţelegere, aplicare, creare), pe care o realizează elevul cu sprijinul şi sub îndrumarea profesorului. Ciclul de comunicare între profesor şi elev se încheie cu evaluarea.

Modelul învăţământului modern pune în centrul atenţiei elevul, rolul predominant avându-l învăţarea cu o participare tot Personalitatea agenţilor principali participanţi la procesul de învăţământ, relaţiile ce se stabilesc între ei, ca şi atmosfera şi interrelaţiile dintre elevi, calitatea muncii lor - toate acestea influenţează rezultatele procesului de învăţământ.

Resursele tehnico-materiale şi financiare constituie una dintre condiţiile principale de organizare şi funcţionare a procesului de învăţământ mai consistentă a acestuia.

De asemenea, în procesul de învăţământ se utilizează un ansamblu divers de materiale didactice (modele, prototipuri, machete, substitute materiale etc.) al căror potenţial educativ, valorificat optimal, vine în sprijinul optimizării activităţii de învăţare.

Printre resursele valorificate se menţionează şi timpul care se consumă pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii instructiv-educative, precum şi mijloacele financiare necesare asigurării unor condiţii optime. Un alt aspect priveşte relaţia conţinuturi-obiective pedagogice; astfel, la nivel macro, de gestiune a învăţământului – obiectivele determină conţinutul, în vreme ce la nivelul realizării procesului didactic – conţinutul determină obiectivele. Oricum, ele interacţionează.

Formele de organizare a activităţii instructiv-educative. În orice sistem, conţinutul se realizează într-un cadru adecvat, în forme specifice de organizare (lecţii, cursuri, dezbateri, vizite cu funcţii instructiv-educative, activităţi practice).

Relaţii. În cadrul oricărui sistem, în desfăşurarea activităţii se stabileşte un sistem specific de relaţii. În cadrul procesului de învăţământ, relaţiile profesor-elev, precum şi cele elev-elev sunt relaţii pedagogice. Prin întregul său comportament, profesorul instituie şi dezvoltă cu elevii relaţii de cooperare, stimulându-i – atât prin forme de activitate competitive, cât şi cooperative – la colaborare.

C. Sub aspect operaţional, urmărim procesul, desfăşurarea activităţii, metodele, strategiile etc

Este – în fapt – o abordare care priveşte raportul dintre intrări şi ieşiri (input şi output), care înseamnă explicarea procesului didactic prin: analiza stării, a calităţii elementelor de intrare în proces şi a efectelor, a ieşirilor.

Procesul de învăţământ ca proces de comunicare

Procesul de învăţământ este, prin excelenţă, un proces de comunicare între profesor şi elevi, având loc un permanent schimb de mesaje al căror scop principal este realizarea unor obiective pedagogice, în condiţii optime.

Comunicarea este o componentă vitală a procesului de predare-învăţare-evaluare. În mare măsură, reuşita actului pedagogic este asigurată de calitatea comunicării. Ca formă specifică a comunicării umane, comunicarea didactică se distinge prin câteva particularităţi:

- este o comunicare de tip şcolar care utilizează ca instrument limbajul specific conţinutului diferitelor discipline de învăţământ;

- este intenţionat acordată la realizarea obiectivelor propuse;

- este o comunicare de conţinuturi purtătoare de instruire;

- are un efect de învăţare, urmăreşte influenţarea, modificarea şi stabilitatea comportamentelor individuale sau de grup;

- generează învăţare, educaţie şi dezvoltare prin implicarea activă a elevului în actul comunicării.

Dacă a comunica înseamnă a transmite (a emite) un cuantum de cunoştinţe, iar a recepta presupune a selecţiona, a asimila, a reţine, ne putem da seama că o comunicare devine posibilă numai atunci când cele două repertorii au elemente comune (se intersectează). Cu cât spaţiul care se suprapune este mai mare, cu atât valoarea pozitivă a repertoriului comun este mai ridicată, iar comunicarea bilaterală, mai bună. Dacă sfera celor două repertorii nu se intersectează, comunicarea nu este posibilă.

PREDAREA – COMPONENTĂ A PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

a) Conceptul de predare

Pedagogul Ioan Cerghit definea predarea ca pe un ansamblu complex de acţiuni şi comportamente didactice specifice, destinate producerii învăţării.

Altfel spus, predarea presupune schimbarea, trecerea de la ceea ce este la ceea ce trebuie să fie, prin angajarea elevilor într-o noua experienţă de învăţare.