Pedagogie

Scopul unităţii de învăţare:

- Înţelegerea şi interpretarea de către student a principalelor distincţii şi precizări de ordin conceptual cu privire la noţiunile fundamentale ale pedagogiei;

- Dezvoltarea capacitaţilor de analiză, comparaţie şi sinteză superioară prin raportare la diversitatea punctelor de vedere din care se definesc/abordează şi interacţionează educaţia şi pedagogia, trăsăturile şi funcţiile educaţiei, caracterul pluri-, inter- şi transdisciplinar al ştiinţelor educaţiei;

- Înţelegerea şi demonstrarea caracterului interdisciplinar atât al ştiinţelor educaţiei cât şi al demersului formativ precum şi a valorii modelatoare a acestei dimensiuni pentru procesul instructiv-educativ

Obiective operaţionale:

După ce vor studia această unitate de învăţare, studenţii vor putea să:

- definească noţiunile de pedagogie, educaţie, instruire, învăţământ;

- analizeze raporturile multiple şi complexe care se stabilesc între ele;

- opereze cu uşurinţă cu diferite sensuri ale cuvântului educaţie;

- explice în ce constă structura acţiunii educaţionale din perspectiva efectelor pe care aceasta le antrenează asupra eficienţei acţiunii formative;

- precizeze specificul trăsăturilor şi funcţiilor educaţiei;

- argumenteze în ce constau dimensiunile pluri-, inter- şi transdisciplinară a ştiinţelor educaţiei şi valoarea acestora pentru explicarea şi desfăşurarea procesului formativ;

- exemplifice aspectele concrete ale problematicii abordate, din perspectiva viitoarei activităţi didactice în specialitate.

Cuprinsul unităţii de învăţare:

1.1. Delimitări conceptuale. Educaţia - obiect de studiu al pedagogiei

1.2. Structura acţiunii educaţionale

1.3.Trăsăturile educaţiei

1.4. Funcţiile educaţiei

1.5. Sistemul ştiinţelor educaţiei, expresie a interdisciplinarităţii în studierea fenomenului formativ

1.6. Rezumatul unităţii de învăţare

1.7. Bibliografie

Concepte cheie: pedagogie, educaţie, instruire, învăţământ, trăsăturile educaţiei, funcţiile educaţiei, ştiinţele educaţiei

1.1.Delimitări conceptuale. Educaţia - obiect de studiu al pedagogiei

Dintre toate acţiunile umane, poate cea mai dificilă dar şi cea mai bogată în satisfacţii pare a fi aceea a formării şi modelării omului însuşi. Determinată să acţioneze/interacţioneze, fiinţa umană a pornit de la lume şi efortul de transformare a acesteia pentru a se întoarce asupra sa însăşi. A devenit evident faptul că în actul de instaurare a umanului în lume, grăitoare este calitatea acestuia din urmă. Ori aceasta nu este dată (decât ca potenţial), ci se construieşte. Actul chemat să efectueze această metamorfoză esenţială (de la potenţial la real, de la dat la manifest) este educaţia iar ştiinţa care-şi îndreaptă eforturile explicative asupra ei este pedagogia.

Termenul pedagogie, devenit de uz curent în a doua jumătate a secolului XIX ca expresie a constituirii ştiinţei cu acelaşi nume, a exprimat un conţinut foarte vast şi greu de prins într-o definiţie completă. Acest fapt se datorează naturii, complexităţii şi numărului mare de probleme pe care le ridică realitatea constituită în obiect de studiu pentru pedagogie, anume educaţia. Legătura pedagogie-educaţie poate fi (şi este) interpretată în multiple moduri, mergând de la raportul ştiinţă (pedagogia) - obiect de studiu (educaţia); de la relaţia teorie (pedagogie) - practică (procesul educaţiei) până la sinonimia dintre ele (în limba engleză termenul „education” desemnând, deopotrivă, teoria şi practica formativă). Depăşind asemenea puncte de vedere, specialiştii au ajuns la un relativ consens în a considera că pedagogia este ştiinţa educaţiei, ea constituind o reflectare teoretică a acţiunilor practice ce urmăresc formarea/transformarea generaţiilor, dezvoltarea individului uman de toate vârstele.

Într-o formulare cu pretenţii de completitudine maximă, E. Planchard defineşte pedagogia ca „ştiinţă şi artă educaţiei” (25, p. 30), pentru ca C. Bîrzea, într-o lucrare sugestiv intitulată „Arta şi ştiinţa educaţiei” să încerce a demonstra acelaşi lucru, cu accent pe ştiinţa educaţiei ca „ştiinţă a modelelor” (5, p. 117-127) şi pe evidenţierea statutului epistemologic al pedagogiei, ca ştiinţă quasi experimentală, ştiinţă a acţiunii, ştiinţă constructivistă, ştiinţă consensuală şi ştiinţă critică (ibidem, p. 149-183).

Cuvântul pedagogie are o etimologie grecească, provenind din componentele pais, paidos care înseamnă copil şi agoge, cu sens de îndrumare, etimologie care, neprecizată cu toată atenţia, întreţine în continuare confuzia conceptuală între pedagogie şi educaţie. La acest nivel al explicaţiei este suficient să reţinem următoarele aspecte (11, p. 282 - 283):

- Sensul etimologic al cuvântului pedagogie precizat anterior trebuie reconsiderat în direcţia luării în considerare a faptului că demersul formativ pe care îl poate suporta fiinţa umană se întinde pe durata întregii sale vieţi ; ca atare, educaţia nu se adresează doar copiilor ci oricărei persoane umane, naturii umane în ceea ce ea are general şi comun, dincolo de orice deosebiri particulare dintre indivizi;

- Dicţionarele de specialitate evidenţiază o multitudine de aspecte specifice pedagogiei, cum ar fi: „artă, practică sau profesie“; „ştinţă socială cu statut academic care studiază educaţia ca proces de perfecţionare a omului”; „ştiinţă a educaţiei bazată pe un ansamblu de cunoştinţe sistematizate la nivel teoretic şi practic”; „ştiinţă a educaţiei cu caracter normativ care elaborează teorii, modele şi principii care vizează dinamica şi armonizarea situaţiei pedagogice”; „ştiinţa şi arta de a instrui şi de a forma individualităţi umane, permiţând fiecăreia realizarea sa ca personalitate şi ca inteligenţă”.

În concluzie, se poate accepta pentru termenul de pedagogie sensul de ştiinţă a educaţiei (fără teama de a greşi) dacă acceptăm opinia lui Liviu Antonesei şi îi precizăm acesteia dimensiunea sa esenţială de „transmitere culturală cu indiscutabile virtuţi inter-, trans, şi chiar meta-disciplinare” (2, p. 209). Se consideră astfel, în acord cu cei mai mulţi dintre specialiştii domeniului, că pedagogia studiază „legile, esenţa, idealul, conţinutul, metodele, mijloacele şi formele educaţiei” (7, p.10).

Precizarea cuvântului educaţie reclamă apelul la o dublă etimologie latină (9, p. 12):

1. Educo-educare cu sens de creştere, hrănire, îngrijire. Iniţial, a educa însemna a avea grijă de hrănirea/creşterea copilului, tot aşa cum se îngrijeşte o plantă sau o vietate. Rolul ei de bază era, în această accepţiune, asigurarea dezvoltării naturii umane însăşi, de a veghea ca evoluţia sa să fie normală, de a asigura toate condiţiile necesare acestei transformări ;

2. Educo - educere cu sens de „a scoate din”, „a ridica, a înălţa”, ceea ce lărgeşte şi completează conţinutul educaţiei, făcând din ea o acţiune de transformare pozitivă a fiinţei umane, de trecere „condusă” de la un stadiu inferior către unul superior.

Concluzionând, la acest nivel, asupra raporturilor dintre aceşti termeni se poate observa că :

1. Nu poate exista pedagogie fără educaţie (deşi educaţia a existat o vreme îndelungată neînsoţită de un domeniu reflexiv propriu, ci beneficiind de efectele unei meditaţii integrate, de regulă, filosofiei);

2. Pedagogia este ştiinţa (teoria) care încearcă să explice educaţia (ca fenomen practic) în esenţa sa, în totalitatea şi complexitatea componentelor/formelor/efectelor sale;

3. Chiar pentru literatura anglo-saxonă unde nu există cuvântul pedagogie, „education” înseamnă, în funcţie de context, fie ştiinţă, fie obiect de studiu, adică două realităţi absolut distincte ;