Personalitatea

5. Relaţiile extrapersonale presupun interacţiunile cu realităţi extrapersonale (suprapersonale):

 Relaţiile cu structurile obiectivate ale culturii;

 Relaţiile transcedentale, cu alterego-ul divinităţii.

Pentru personalitatea umană este esenţial contactul permanent cu structurile obiectivate ale culturii, care se constituie istoriceşte şi care formează ceea ce se cheamă zestre socială sau ereditate socială. Aceste structuri sunt reprezentate prin:

- sisteme de norme, reguli, principii şi modele de ordin axiologic, moral;

- sisteme de instituţii politice, religioase, administrative, educaţionale, militare etc.;

- sisteme de cunoştinţe;

- sisteme de produse estetice.

Devenirea personalităţii se desfăşoară sub egida şi semnul aşa numitului proces de aculturaţie, prin acesta înţelegând faptul că individul, intrând în contact cu aceste elemente ale culturii le asimilează, le interiorizează treptat transformându-le în conţinuturi şi elemente componente ale propriei personalităţi. În raport şi faţă de aceste structuri ale culturii se dezvoltă motivaţii, stări emoţional-afective şi atitudini specifice care-şi pun amprenta pe întregul comportament al personalităţii şi pe întreaga dinamică a relaţiilor sale cu cei din jur. Aici orientarea sociocultorală are perfectă dreptate când afirmă că personalitatea este ceea ce face din ea cultura, ceea ce indivizii reuşesc să-şi aproprie, să asimileze şi să interiorizeze din tezaurul obiectivat al culturii.

Structurile care se formmează pe baza asimilării conţinuturilor culturii alcătuiesc ceea ce se cheamă nucleul sociocultural al personalităţii care, din punct de vedere funcţional, tinde să subordoneze şi să regleze nucleul biofiziologic bazal, instinctual. Astfel se vorbeşte de dubla natură a personalităţii umane: natura biologică şi natura socio-culturală. Tendinţa istorică de evoluţie a omului este aceea în care natura socio-culturală se amplifică şi îşi accentuează rolul şi influenţa ei reglatoare asupra naturii biologice primare. Asimilarea produselor culturii nu are însă un caracter omogen şi global, ci unul selectiv şi diferenţiat. De aceea, în pofida comunalităţii conţinuturilor şi structurilor culturii obiectivate, în plan psihologic vom avea de-a face cu profile diferenţiate de personalitate. Fiecare individ are anumite preferinţe, predispoziţii care fac ca el să selecteze cu precădere anumite conţinuturi, anumite elemente din zestrea socioculturală şi să lase de-o parte altele.

Pe orizontală, între indivizii aparţinând unei aceleiaşi culturi şi comunităţi, se stabilesc raporturi de complementaritate, în sensul că fiecare dintre ei realizează interiorizarea anumitor laturi şi anumitor componente ale culturii şi toţi puşi laolaltă asigură acoperirea întregului registru sau tezaur de cultură existent la momentul dat în cadrul comunităţii.

Relaţia cu cultura este considerată pentru devenirea personalităţii la fel de importantă ca şi relaţia cu factorii existenţiali biologici (hrana, apa, aerul). Deci nu se poate concepe un proces de formare şi elaborare a culturii personalităţii în afara contactului permanent al individului cu cultura şi în afara acestui proces de aculturare. De aceea relaţia extrapersonală are statut de relaţie fundamentală pentru definirea personalităţii şi pentru dezvoltarea ei.

Relaţia transcedentală izvorăşte din două laturi care sunt proprii fiinţei umane:

- Una a conştiinţei de sine, care se asociază cu dimensiunea proiectivă de autoperfecţionare, autodesăvârşire;

- O alta tot de natură proiectivă, legată de frustraţia profundă care este determinată de conştientizarea faptului că viaţa pe pământ este limitată, are un sfârşit. Din această frustraţie s-a născut tendinţa proiectării existenţei dincolo de cea pământească, într-un tărâm ideal, transcedental. Această tendinţă se fixează în existenţa unei forţe capabile să asigure perpetuarea existenţei noastre dincolo de moarte; această forţă a fost concretizată sau personificată în diferite forme: spirite rele sau bune, duhuri, zeităţi de diferite tipuri şi cu diferite roluri (religiile politeiste) şi personificarea într-o singură fiinţă, cu diferite înfăţişări la diferite religii monoteiste.

Divinitatea reprezintă un cadru de referinţă profund existenţial din care personalitatea umană îşi extrage seva speranţei, diminuează frica de moarte şi îşi dezvoltă încrederea într-o existenţă de dincolo. Alterego-ul divin este dotat de imaginaţia umană cu toate calităţile pozitive posibile, ridicate la rangul valorii supreme (atotputernicie, bunătate absolută, onestitate, dragoste etc.). Prin crearea unui astfel de model, în cadrul intern, intim al personalităţii au loc procese specifice de autoevaluare, de analiză, care contribuie la perfecţionarea şi înnobilarea ei spirituală.

Credinţa religioasă se impune astfel, aşa cum au demonstrat Jung, Mircea Eliade şi alţii, ca o componentă bazală a structurii personalităţii, care îndeplineşte rolul de fanion pe distanţe lungi şi în perspectivă îndepărtată. Chiar în cazul în care avem de-a face cu structuri zise ateiste, de negare a existenţei lui Dumnezeu, în ultimele momente ale existenţei se constată o reevaluare a situaţiei şi o acceptare de ultimă instanţă a compromisului pe care îl propune religia. Marx spunea că religia este un fel de opium pentru popor (un instrument al claselor exploatatoare folosit pentru a ţine în subordine şi a domina masele largi populare – opiumul reprezintă echivalentul ignoranţei: în loc să luminezi cu făclia ştiinţei, infectezi cu reprezentări şi credinţe religioase). Pentru psihologi, în special pentru cei umanişti, religia este un fel de cârjă psihologică, care ajută omul să treacă mai uşor prin această viaţă pământească şi să realizeze o anumită împăcare cu sine şi cu ceea ce ar urma după. În plus, această cârjă reprezintă ultimelor speranţe de care se leagă existenţa individuală, în situaţiile ei cele mai critice şi cele mai dramatice. Ca dovadă, când omul se află într-un impas, îşi îndreaptă gândul către o divinitate şi imploră intervenţia şi ajutorul ei.

Spinoza spunea că religia a fost inventată tocmai pentru alinarea suferinţelor profunde existenţiale ale omului şi pentru a crea iluzia că omul are un aliat mai puternic decât el care îl ajută să depăşească greutăţile vieţii cotidiene. Lucreţiu ... , analizând rădăcinile credinţei religioase în structura intimă a personalităţii spunea: „Reuşiţi voi să înlăturaţi teama de moarte a omului şi atunci veţi înlătura şi rădăcinile credinţei în Dumnezeu şi implicit ale religiei”. Dar, cum arăta Freud, teama de moarte este înnăscută, iar un mare savant endocrinolog român, într-o lucrare intitulată „Biologia vârstelor”, demonstra că de fapt moartea începe odată cu naşterea.

Teama de moarte domină, cu intensităţi diferite, pe fiecare dintre noi. Există diferenţe mari, unii ajungând la un soi de paralizie, gândindu-se la ce bun să mai facă ceva în viaţă dacă tot vor muri, alţii se mobilizează gândindu-se că trebuie să facă multe lucruri tocmai pentru că nu au timp nelimitat. Există o întreagă psihoterapie legată de această teamă de moarte şi diminuarea ei, aducerea ei în limitele normale este într-adevăr o cerinţă obligatorie de sănătate psihică.