Problematica Dezvoltării Umane

1.1. Precizări conceptuale

Dezvoltarea umană are loc pe mai multe nivele: fizic - se vizează creşterea în lungime şi greutate, dezvoltarea organelor interne; cognitiv – percepţie, învăţare, memorie, raţionament, limbaj; psihosocial – personalitate, emoţii, relaţii cu alţii. Conceptul de dezvoltare se referă la anumite modificări ce apar în organismul uman începând de la momentul concepţiei şi până la moarte. Modificările înregistrate în tot acest parcurs sunt determinate de două categorii de procese: procese programate biologic şi procese datorate interacţiunii cu mediul.

Dezvoltarea fizică, am menţionat anterior, se referă la modificările în lungime, greutate, modificări în structura şi funcţiile creierului, inimii, organelor interne, modificări ale scheletului. Toate modificările au influenţe asupra personalităţii şi intelectului, de exemplu, un handicap auditiv, vizual are consecinţe în achiziţionarea şi dezvoltarea limbajului.

Dezvoltarea cognitivă se referă la modificările de la nivelul percepţiei, învăţării, memoriei, imaginaţiei, limbajului, dar dezvoltarea intelectuală este strâns legată de dezvoltarea emoţională şi motorie.

Dezvoltarea psihosocială se referă la modificările apărute în personalitate, emoţii şi relaţionările individului. Conceptualizarea şi evaluarea propriei persoane are consecinţe atât în evoluţia şi manifestarea performanţelor cognitive, cât şi în funcţionarea biologică a organismului.

Creşterea trimite la modificările în mărime, apărute ca o consecinţă a creşterii numărului de celule, a dezvoltării ţesuturilor, datorate proceselor metabolice.

Maturarea trimite la dezvoltarea potenţialităţilor biologice (înscrise genetic), după o secvenţă ireversibilă. Datorită maturării, organele interne, membrele, creierul devin funcţionale, manifestându-se în pattern -uri de comportament fixe, fără a fi influenţate de mediu. Ca manifestări ale maturării se menţionează reflexele noului născut, achiziţia deprinderilor motrice (mersul, poziţia şezut) etc.

Învăţarea se referă la modificarea comportamentului prin experienţă, depinzând de creştere şi maturare, deoarece acestea permit organismului să fie pregătit pentru anumite tipuri de activitate. Învăţarea permite adaptarea organismului la mediu.

Dezvoltarea umană prin problematica pe care o studiază renunţă la poziţia sa de „accesoriu” al celorlalte ramuri ale psihologiei, sau a altor ştiinţe cognitive, devenind astfel o disciplină fundamentală în contextul psihologiei. Această afirmaţie poate fi susţinută de cercetările referitoare la comportamentul uman, de studiile neuroştiinţelor cognitive, de robotica epigenetică (Benga O., 2004): Dezvoltarea umană cuprinde un numai psihologia dezvoltării dar şi sociologia dezvoltării. Considerăm utilă delimitarea dezvoltării umane de alte discipline: sociologia vârstelor, psihologia copilului, psihologia generală.

Încercăm să aducem unele precizări:

Sociologia vârstelor este un domeniu mai puţin conturat şi are drept obiect de studiu “evidenţierea diferenţelor sociale şi culturale existente între variatele categorii de grupuri şi etape de vârstă şi identificarea problemelor distincte cu care se confruntă acestea în societate” (Sorin Rădulescu, 1994). Pentru sociologia vârstelor, psihologia vârstelor atrage atenţia asupra proceselor psihice, caracteristicilor psihocomportamentale tipice la diferite vârste. Cele două discipline relaţionează şi se completează reciproc.

Psihologia copilului se limitează la studiul conduitelor de creştere, pe când psihologia vârstelor cuprinde toate vârstele umane, departajează stadii şi substadii.

Psihologia generală realizează o abordare generală a activităţii psihice, cu insistenţă pe esenţa de fundamentare a personalităţii, iar psihologia vârstelor relevă specificul pentru fiecare stadiu de vârstă inclusiv caracteristicile de regresie în evoluţia psihică.