Procesul de Învățământ

1. Didactica – teorie generală a procesului de învăţământ

Procesul de învăţământ este un ansamblu de acţiuni exercitate în mod conştient şi sistematic de către educatori asupra educaţilor, într-un cadru instituţional organizat, în vederea formării personalităţii acestora în concordanţă cu cerinţele idealului educaţiei. Procesul de învăţământ este considerat cea mai înaltă formă de organizare şi desfăşurare a educaţiei, determinată de prezenţa educatorului, ca persoană investită de societate şi pregătită special pentru conducerea acestui proces.

Didactica este ramura pedagogiei care studiază procesul de învăţământ. Termenul este originar din limba greacă, unde „didactike” = a învăţa, iar „didaskein” = a învăţa pe alţii. Generalizarea acestei denumiri se datorează marelui pedagog Jan Amos Comenius (1592 – 1670), o dată cu răspândirea lucrării sale „Didactica Magna” (Marea didactică sau arta de a-i învăţa pe toţi toate), apărută în 1657. În semnificaţia iniţială, didactica avea înţelesul de „arta de a-i învăţa pe alţii”, apoi a primit înţelesul de teorie a procesului de învăţământ, care sintetizează toate datele cu semnificaţie pedagogică ale altor ştiinţe (psihologia, sociologia, teoria comunicării, teoria informaţiei ş.a.) şi oferă o imagine de ansamblu asupra procesului de învăţământ, în ceea ce priveşte obiectivele, principiile, conţinuturile, metodele, mijloacele, formele de organizare şi de evaluare.

Procesul de învăţământ este un proces de cunoaştere, dar cunoaşterea didactică are aspecte deosebite de cele ale cunoaşterii ştiinţifice, astfel:

1. În procesul de învăţământ se transmit cunoştinţe sistematice, cunoscute de mult de omenire. Omul de ştiinţă însă scrutează necunoscutul, caută noi adevăruri, noi explicaţii. În învăţământ este indicat să li se prezinte elevilor adevăruri verificate şi validate de comunitatea oamenilor de ştiinţă.

2. Savantul are metode de cercetare şi aparatură adecvată, cercetează realitatea prin eforturi personale, generând adevăruri în mod creator. Elevul este de regulă asistat şi îndrumat de un cadru didactic, iar rezultatul ce trebuie atins e rareori surprinzător.

3. Căile parcurse de cercetători sunt sinuoase, cu multe încercări şi erori. Elevul este pus la curent cu adevărurile ştiinţei pe calea cea mai scurtă, fără a se relua traseele genetice ale informaţiei respective.

4. În învăţământ se urmăreşte formarea capacităţilor cognitive, aptitudinale şi atitudinale ale elevilor, iar cercetătorii trebuie să posede deja aceste capacităţi.

5. Procesul de învăţare presupune şi o etapă de fixare, de consolidare a cunoştinţelor prin repetiţii, acest parcurs fiind destul de palid, chiar inexistent în cazul cercetării ştiinţifice.

Comenius considera că instrucţia trebuie să se bazeze pe regula lui Quintilian: „lungă este calea prin reguli, scurtă şi rodnică va fi prin exemple.” Activitatea proprie a elevilor este considerată importantă şi este încurajată, deoarece Comenius este convins că „scrierea se învaţă scriind, vorbirea vorbind, cântarea cântând, calculul calculând, supunerea prin supunere, abţinerea prin abţinere, adevărul prin spunerea adevărului”. Multe din elementele de organizare şi desfăşurare a procesului de învăţământ contemporan au fost prevăzute în lucrarea lui Comenius: organizarea instruirii pe ani şcolari, alternarea perioadelor de şcoală şi vacanţă, desfăşurarea programului zilnic de studiu după un orar şcolar, planificarea conţinuturilor în programa şcolară, aplicarea principiul intuiţiei, organizarea elevilor în clase şi a materiei sub formă de lecţii, parcurgerea unor etape ale lecţiei etc. Toate aceste elemente structurale, care se regăsesc şi în prezent în învăţământ, dovedindu-şi eficienţa timp de sute de ani, demonstrează geniul creator al marelui pedagog, puterea sa de pătrundere şi de înţelegere profundă a fenomenului educativ.

Johann Friedrich Herbart (1776–1841), pedagog german, identifică patru trepte psihologice ale învăţării, care devin etape ale unei activităţi didactice:

- claritatea (expunerea lecţiei de către profesor);

- asocierea (realizarea conexiunilor dintre materialul nou şi vechile informaţii);

- sistemul (avansarea unor generalităţi, cum ar fi: reguli, teorii, definiţii, legi);

- metoda (extinderea şi aplicarea noilor cunoştinţe în alte situaţii).

Aceste etape au fost „canonizate” de urmaşii lui Herbart şi s-au impus ca un algoritm procedural în învăţământ, predarea-învăţarea-evaluarea realizându-se după un model rigid, iar curentul s-a numit herbartianism. Pregătirea profesorilor în România a fost mult timp centrată pe modelul lui Herbart, ceea ce a dus la perpetuarea unor stereotipuri şi a unui învăţământ centrat pe profesor.

În lucrările de didactică din prezent, pedagogul Ioan Jinga afirmă că în procesul didactic, momentele cunoaşterii sunt următoarele:

1. contactul cu izvoarele cunoaşterii (sub formă reală, iconică sau simbolică);

2. efectuarea operaţiilor de generalizare şi prelucrare a cunoştinţelor, pentru a le da noi structuri;

3. formarea priceperilor, deprinderilor, obişnuinţelor;

4. aplicarea în practică a cunoştinţelor însuşite şi a deprinderilor formate anterior;

5. fixarea cunoştinţelor şi consolidarea deprinderilor;

6. controlul şi evaluarea rezultatelor procesului de învăţământ.

Acest model al cunoaşterii permite adaptarea strategiei didactice la necesităţile fiecărui elev, pentru a asigura eficienţa învăţării şcolare.

Toate acestea sunt exemple de modalităţi de abordare a procesului de învăţământ, apărute de-a lungul timpului, care completează şi perfecţionează zestrea didacticii şi oferă profesorilor o bază ştiinţifică în efortul lor de dezvoltare a personalităţii elevilor.