Psihologia Educației

1. Introducere în psihologie

1.1. Definirea psihologiei:

Ce este psihologia- În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe definiţii:

a) definiţia tip butadă: Max Meyer, de exemplu, arăta că psihologia este „ştiinţa studiată de psihologi". Lăsând la o parte caracterul vicios al definiţiei, întrucât consideră psihologia obiect de studiu al psihologului, iar pe psiholog ca om care studiază psihologia, se poate remarca o oarecare utilitate a ei. Atâta vreme cît concepţiile cu privire la conţinutul psihologiei diferă de la un autor la altul, studierea acestei varietăţi şi diversităţi s-ar putea să nu fie lipsită de interes;

b) definiţii tip metaforă, îşi au originea în constatările contradictorii ale cercetărilor psihologice. Astfel, investigarea funcţiilor psihice inferioare (senzaţii, percepţii, timpi de reacţie), care sunt relativ uşor observabile, i-au condus pe unii autori spre evidenţierea existenţei unor regularităţi a manifestărilor lor, în timp ce studierea funcţiilor şi proceselor psihice superioare (afectivitate, motivaţia, voinţa) a permis sesizarea caracterului lor unic, singular. În aceste condiţii a apărut dilema: psihologia este ştiinţă sau artă- De aici s-a conturat un al treilea tip de răspuns: “psihologia este o ştiinţă ce trebuie făcută cu artă”.

c) definiţii prin negare. Psihologul român Vasile Pavelcu oferă însă şi un alt tip de definiţie a psihologiei care s-ar putea denumi definiţie prin negare, într-un studiu intitulat programatic „Ce este psihologia?" (1946—1947), constatând că obiectul psihologiei a fost dezmembrat şi trecut în sarcina altor ştiinţe, cum ar fi fizica, fiziologia, sociologia etc. Astfel, Pavelcu afirma: „psihologia nu-i fizică"; „psihologia nu-i fiziologie"; „psihologia nu-i sociologie". Rând pe rând sunt analizate tendinţele de „substanţializare" a psihicului, de reducere a lui la un simplu fenomen fizic, cele de „localizare" a psihicului în anumite zone ale creierului, ca şi tendinţele de „absorbţie" a psihicului în social. Pretenţiilor unor autori de a descoperi aptitudinile în cromozomi, prin studierea acestora din urmă la microscop, de a identifica psihicul cu secreţiile unor organe, de a considera că sufletul individului aparţine în întregime societăţii, că Eul, ca realitate primară şi ultimă, este o entitate metafizică ce nu există în sine, li se aduc critici vehemente. Eliminând ceea ce nu este psihologie, Pavelcu se apropie, în final, de o mai clară delimitare a însăşi obiectului propriu de cercetare al psihologiei (Pavelcu, 1982,). El a intuit rolul unor „antidiscipline", cum au fost numite mai târziu, în constituirea psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. „Antidisciplinele" sunt cele graţie cărora o disciplină se delimitează mai bine, dar şi cele contra cărora ea trebuie să se constituie. În esenţă, este vorba de elaborarea psihologiei ca ştiinţă cu statut propriu într-un cadru interdisciplinar.

d) definiţiile comprehensive sunt cele mai complete deoarece încearcă să surprindă elementele centrale, definitorii ale psihologiei ca ştiinţă. W.Wundt : “ştiinţa experienţei imediate, spre deosebire de fizică c este ştiinţa experienţei mediate.” W.James: “este ştiinţa vieţii mentale, a fenomenelor şi condiţiilor reale.” Oswalt Kulpe reformulează în 1899 definiţia dată de Wundt arătând că psihologia este ştiinţa faptelor în măsura în care ele depind de experienţa subiectului, în timp ce fizica porneşte, de asemenea, de la experienţă dar studiază faptele în măsura în care ele sunt independente de individ. Făcând un salt în timp şi apropiindu-ne de zilele noastre, sunt definiţii mai mult sau mai puţin asemănătoare între ele. Piaget definea psihologia ca fiind ştiinţa care studiază ,,ansamblul conduitelor, comportamentelor, inclusiv priza lor de conştiinţa". Această definiţie are avantajul de a preciza natura problemelor cu care se ocupă psihologia, în schimb, lasă în umbră câteva chestiuni de ordin istoric, metodologic, epistemologic şi chiar ontologic. De exemplu, istoria arată că în timp au fost formulate două definiţii opuse (psihologia-ştiinţa stărilor de conştiinţă; psihologia - ştiinţa comportamentului). Piaget nu face altceva decât să strângă într-o formulare conciliantă cele două definiţii, dar nu arată care este originea mutaţiei de la una la alta. De asemenea, definiţia nu dă răspuns la unele probleme metodologice (este suficientă intuiţia, fie ea şi generală, în explicarea fenomenelor sau se impune şi controlul lor riguros?), şi cum multe dintre problemele metodologice sunt tributare epistemologiei înseamnă că psihologia contemporană este condamnată la eclectism. O definiţie, concisă prin esenţa ei, nu putea cuprinde răspunsuri la atât de multe probleme, în fond, Piaget şi-a propus să redea în definiţia sa obiectul psihologiei, deci problematica studiată de psihologie, ceea ce a şi reuşit. Psihologia este ,,o ştiinţă care se ocupă de fenomene şi capacităţi psihice urmărind descrierea şi explicarea acestora în baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi determinative" (Paul Popescu-Neveanu, 1987). Definiţia cuprinde conţinutul psihologiei şi finalitatea cercetărilor ei. Alţi autori stăruie asupra necesităţii cuprinderii în definiţia psihologiei a unor criterii ce urmează a fi satisfăcute de aceasta. Un asemenea criteriu, specific ştiinţei, îl reprezintă verificabilitatea datelor recoltate. „Psihologia este ştiinţa care descrie şi explică conduita organismului într-o manieră verificabilă" (Maurice Reuchlin, 1988,). Când un psiholog descrie o conduită, discursul său nu va avea sens pentru un alt psiholog decât dacă ambii cad de acord asupra unui criteriu care să le permită constatarea prezenţei, absenţei sau gradului de dezvoltare a conduitei respective. Este necesară, deci, stabilirea unei definiţii sau criteriu care să fie utilizate în acelaşi sens de observatori diferiţi. Sarcina psihologului constă în a observa fenomenele, în a sesiza dacă sînt repetabile, în a descoperi relaţii între ele, a formula legi, a preciza condiţiile în care o lege poate fi generalizată. O conduită astfel descrisă şi explicată permite luarea în considerare în practică a deducţiilor ce decurg din ea. Definiţia psihologiei dată de Reuchlin are o dublă semnificaţie: se referă concomitent la conţinutul şi la metoda psihologiei; precizează atât posibilităţile psihologiei, cât şi limitele (restricţiile) ei. Reiese astfel că dacă psihologia este ştiinţa faptelor observabile şi verificabile, ea nu se va ocupa de investigarea, descrierea şi verificarea faptelor non-verificabile. Această restricţie metodologică nu este chiar atât de rigidă cum apare la prima vedere. Ea permite psihologiei să efectueze cercetări nu doar de laborator ci şi de teren, ba chiar permite utilizarea introspecţiei ca metodă de cercetare. Rămânând în câmpul verificabil, domeniul faptelor studiate de psihologia contemporană este foarte extins, întinzându-se de la faptele individuale la cele sociale, de la investigarea conştiinţei, ca activitate organizată în vederea atingerii unor scopuri, la cercetarea inconştientului care intervine la diferite niveluri în derularea conduitelor.