Psihologia educației

Primul curs de psihologia educației este unul introductiv. Încercăm să îți oferim o imagine de ansamblu asupra psihicului uman precum și asupra interacțiunii dintre elev și profesor în context educativ. La sfârșitul primului curs vei fi capabil:

- Să prezinți modelul schematic al psihicului uman.

- Să descrii coordonatele generale care definesc Psihologia Educației.

- Să identifici variabilele învățării.

1

Dacă faci planuri pentru un an, cultivă orez. Dacă faci planuri pentru zece ani, plantează copaci. Dacă faci planuri pentru o viață, educă oameni.

proverb asiatic

6

Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv Considerații introductive cu priv ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ire la psihologia educației ca ramură științific ă

1. Psihologia educației și rolul ei în formarea viitorului profesor - model integrativ

1. Considerații introductive cu privire la psihologia educației ca ramură științifică

Primele cunoștințe sistematice ale psihologiei s-au regăsit în lucrările filosofice elaborate de Aristotel (384-322 î.e.n.) - De Anima (Despre suflet), Descartes (1595-1650), Hegel (1770-1831). Ca știință, a apărut în perioade mai recente (primele lucrări de psihologie sunt publicate după anii 1500 de Rudolf Goclenius și 1700 de Christian Wolf). Separarea psihologiei ca știință independentă de filosofie s-a produs în anul 1980 prin lucrarea „Elemente de psihofizică” a autorului G. Fechner și în 1879 prin apariția la Leipzig a primului laborator de psihologie experimentală fondat de W. Wundt.

Termenul de psihologie provine de la cuvintele grecești psyche (suflet) și logos (cuvânt, teorie, învățătură). O primă aproximare a definirii psihologiei, pornind de la analiza etimologică, ar consta în considerarea psihologiei ca știință care studiază psihicul sau procesele și fenomenele psihice. Problema ridicată de această definire este una de logică, dată fiind circularitatea ei. Pentru a depăși circularitatea trebuie să înlocuim termenul de psihic cu o definiție a lui.

Ce este psihicul?

O definire corectă din punct de vedere logic ar cere respectarea condițiilor conform cărora orice definire trebuie să conțină un gen proxim și o diferență specifică. Este foarte dificil, însă, să identificăm genul proxim și diferența specifică pentru conceptul de psihic. Cu atât mai mult cu cât, caracterul său abstract, dificil de reprezentat în termeni concreți, nu permite o descriere facilă. Fiecare dintre noi și-a construit o „imagine” asupra psihicului rezultată în urma experienței cotidiene. Încercările de a cunoaște psihicul la acest nivel s-au concretizat în utilizarea termenilor de „minte”, „spirit”, „suflet”, termeni preluați din domenii adiacente științei psihologice („psihologia poporană” menționată de T. Herseni (1980) și concretizată în zicale, psihologia teologică propusă de biserică și psihologia enciclopedică, promovată de istorici, geografi, medici, antropologi etc). Ca rezultat al acestei cunoașteri empirice s-a construit așa-numita „psihologie a simțului comun” sau „psihologie naivă” care ne permite să ne cunoaștem pe noi înșine și reciproc astfel încât să ne adaptăm vieții sociale (o prezentare generoasă asupra problematicii psihologiei simțului comun este realizată de psihologul A. Cosmovici, 1996 - resursa 1). Însă aceste cunoștințe despre psihic și aceste definiri ale psihicului sunt de obicei unilaterale sau chiar subiective, lipsite de precizie sau contradictorii. Încercând să supună definirea psihicului rigorilor logice, autorii din domeniul psihologiei au recurs la inventarierea principalelor caracteristici ale psihicului (realizarea unei definiții de tip caracterizare). Iar aceste caracteristici reies prin raportarea psihicului la criterii exterioare lui însuși. Iată care sunt criteriile precizate de psihologul M. Zlate (1994, pp.13-14):

a) prin raportare la materie (la substratul material al psihicului):

psihic = produs /funcție a creierului

b) prin raportare la realitatea înconjurătoare (lumea obiectivă a lucrurilor și fenomenelor naturale):

psihic = reflectare subiectivă a realității obiective

c) prin raportare la interacțiunea universală a lucrurilor:

psihic = caz particular /formă /expresie a vieții de relație

d) prin raportare la realitatea socială:

psihic = element condiționat și determinat socio-istoric și socio-cultural.

7

Psihologia este definită, astfel, ca știință care studiază fenomene și procese care constituie o reflectare subiectivă a realității obiective, reprezentând o funcție a creierului raportată la relaționarea universală, procese care sunt condiționate și determinate socio-istoric și socio-cultural .

Trebuie menționat faptul că, așa cum se întâmplă la nivelul oricărei științe, procesele, însușirile, activitățile psihice sunt studiate cu ajutorul unui ansamblu de metode obiective pentru a evidenția legile de funcționare a psihicului.

Aspectul practic la psihologiei rezidă în scopul său care vizează cunoașterea, optimizarea și ameliorarea existenței umane (M. Zlate, 2000).

Psihologia educației reprezintă o ramură științifică a psihologiei, aflată la confluența psihologiei generale (ca știință de bază, cu un nivel de maximă generalitate științifică) cu domeniul aplicativ al educației.

Educația reprezintă modalitatea prin care societatea transmite noilor săi membri, într-o manieră conștientă și sistematică, cunoașterea, valorile, credințele, modurile de comunicare specifice cu scopul dezvoltării potențialului individual necesar adaptării la societatea sau cultura respectivă.

Psihologia educației își propune, deci, să cunoască și să amelioreze existența umană acționând asupra procesului educațional. Este cunoscut faptul că profesorii pot avea tendința ca, pe baza unei psihologii naive construite, să împartă elevii în elevi buni, mediocri, slabi fără a lua suficient în considerare anumite nuanțe comportamentale care se manifestă la diferite obiecte de învățământ sau în activitățile extrașcolare. Această grupare a elevilor poate conduce la formarea unor stereotipuri, la aplicarea unor etichete generalizatoare care duc la reducerea încrederii elevilor catalogați drept mediocri sau slabi în propriile lor posibilități. În baza aceleiași cunoașteri empirice a psihicului, mulți profesori debutanți acționează în anumite situații educative prin raportare la modele personale de profesori. Însă acest mod de acțiune nu ține cont de particularitățile concrete ale psihicului elevilor cu care lucrează, putând apărea corespondentul erorilor medicale (iatrogenii) în planul educației (didascogeniile). Psihologia educației este cea care oferă o alternativă științifică la cunoașterea empirică de către profesori a psihicului elevului, evitând subiectivitatea și reducând posibilele erori educative.

2. Psihologia educației și rolul ei în formarea viitorului profesor - model integrativ

În perioada actuală se dorește și se impune din ce în ce mai mult considerarea procesului educațional ca fiind știință aplicată. Psihologia aduce o importantă contribuție la constituirea acestui domeniu prin ramura sa - psihologia educației. Scopul psihologiei educației este acela de cunoaștere și modelare a psihicului în vederea optimizării activității de învățare.

Cum ajută psihologia educației profesorul? Iată principalele domenii:

- în ceea ce privește conținutul obiectului de învățământ predat: se cercetează modul în care acest conținut poate fi adaptat particularităților de vârstă sau particularităților individuale ale elevilor, cum poate fi structurat și accesibilizat conținutul predat, cum se poate crea cadrul în care elevul să poată aplica sau transfera cu ușurință informațiile sau deprinderile achiziționate spre alte domenii;

- în ceea ce privește organizarea procesului de transmitere a cunoștințelor: se pune problema adaptării metodelor de predare la particularitățile psihice ale elevilor (vârstă, stil de cunoaștere și învățare);

- în ceea ce privește diversitatea umană cu care trebuie să lucreze profesorul: se caută răspunsuri la întrebări de genul: Posedă elevii aptitudinile și motivația necesare învățării? Se poate lucra cu o clasă sau cu elevi nemotivați să învețe? Ce se poate face pentru a rezolva sau remedia asemenea situații?

8

Răspunzând la aceste întrebări, psihologia educației pune bazele formării unui profesor capabil să intervină flexibil și constructiv la nivelul realității școlare. Profesionalismul profesorului derivă din îmbinarea a trei factori:

a. pregătirea de specialitate (ca rezultat al cunoștințelor și deprinderilor dobândite pe parcursul instruirii oferite de specializarea universitară);

b. pregătirea psihopedagogică (rezultatul pregătirii prin intermediul disciplinelor psihopedagogice: psihologia educației, pedagogie, didactica, alte discipline de specialitate)

c. aptitudinile pedagogice (aptitudini devenite capacități în urma exersării lor în contextul practicii pedagogice și permițând realizarea efectivă a actului educațional).

Psihologia educației este disciplina care pune începutul pregătirii psihopedagogice a profesorului, creându-i atât un cadru explicativ al fenomenelor observabile în actul educativ cât și premisele unei intervenții educative eficiente.

Cele două întrebări la care încearcă să răspundă Psihologia educației pun în centrul problematicii cercetării problema învățării. Aceste întrebări sunt:

Bazându-ne pe experiența și cunoștințele pe care le deținem putem identifica diferite răspunsuri la aceste întrebări. Contribuția esențială a psihologiei educației constă în a identifica răspunsuri ce se bazează pe cercetări riguroase care permit organizarea informațiilor în modele operaționale de intervenție educativă.

În demersul de elaborare a răspunsului la prima întrebare, psihologia educației introduce certitudinea și rigoarea științei propunând o analiză de tip cauză-efect pentru activitatea de învățare. Rezultatele învățării variază datorită unor cauze. Aceste cauze sunt numite și variabile ale învățării. Principalele tipuri de variabile ale învățării se grupează în patru categorii:

variabile contextuale

factorii care oferă mediul, cadrul pentru procesele de transmitere-însușire de cunoștințe;

variabile procesuale

comportamente ale profesorului și ale elevilor ce exprimă procesele psihice implicate în activitatea de învățare;

variabile de intrare - input

calități / caracteristici / trăsături ale profesorilor și ale elevilor;

variabile de ieșire - output

rezultatele obținute în urma evaluării învățării realizate de către elevi - feed-back-ul învățării.

Tabel 1 Categorii de variabile ale învățării

Aceste variabile sunt relaționate într-o structură operațională care poate genera fie o învățare eficientă fie una deficitară. Profesorul optimizează activitatea de învățare cunoscând și modificând fiecare dintre categoriile de variabile menționate. Trebuie subliniat faptul că optimizarea învățării se realizează cu succes numai dacă acțiunea de cunoaștere și modificare are loc pe ambele planuri: atât la nivelul psihicului elevului cât și la nivelul psihicului cadrului didactic. Modul de relaționare al acestor determinanți ai învățării este surprins de psihologul american W. Huitt (1995) într-un model care, adaptat perspectivei oferite de acest curs, ia următoarea formă: