Psihologie educațională

Definirea domeniului de studiu al psihologiei educaţiei

Psihologia educaţiei (conform Asociaţiei Americane de Psihologie) „este disciplina care se ocupă de dezvoltarea, evaluarea şi utilizarea :

- teoriilor învăţării şi aplicarea acestora în cadrul sistemul de învăţământ ;

- materialului educativ, programelor, strategiilor şi tehnicilor care intervin în activităţile şi procesele educative întâlnite pe parcursul întregii vieţii ;

- programelor de intervenţie şi reeducare adresate unui anumit segment de populaţie”.

Diferenţa dintre psihologia educaţiei şi psihologia şcolară rezidă în faptul că în timp ce psihologia şcolară se referă mai ales la practica profesională din mediul şcolar, psihologia educaţiei vizează în special sistemul de educaţie şi învăţământ în totalitatea sa.

Confuziile care apar în precizarea domeniului de studiu al psihologiei educaţiei îşi găsesc răspunsul chiar în perioada de apariţie a acestei ramuri a psihologiei, ca urmare a direcţiilor impuse de întemeietorii acesteia, Edward L. Thorndike şi Charles Hubbard Judd.

Thorndike, considerat şi părintele psihologiei educaţiei, în cartea sa „Educational Psychology” a definit pentru prima dată psihologia educaţională ca fiind stiinta care se ocupă de studierea teoriilor învăţării pe baza observaţiilor cantitative şi a situaţiilor experimentale.

Cursul se adresează studenţilor universităţilor tehnice şi are ca obiectiv prezentarea conceptelor fundamentale necesare înţelegerii fenomenelor de educaţie, în toate contextele în care acestea se regăsesc: în familie, la şcoală sau în locurile de petrecere a timpului liber.

Inainte de a trece la analiza situaţiilor educative ne propunem să clarificăm anumite noţiuni întâlnite frecvent în limbajul curent, dar ale căror semnificaţii nu sunt întotdeauna bine cunoscute. Astfel vom vorbi despre temperament, caracter, atitudini, aptitudini şi, în final vom ajunge la personalitate şi la dezvoltarea personalităţii.

Temperamentul

Cuvântul temperament vine din latinescul temperamentum, care semnifică starea, maniera de a fi a cuiva. Prima tipologia temperamentală vine din antichitate şi are la bază teoria umorilor a lui Hippocrate. Conform acestei teorii fiinţa umană este alcătuită din patru umori: sângele, limfa, bila galbenă şi bila neagră. Se considera că fiecărei umori îi corespunde un temperament, şi în consecinţă s-au definit patru temperamente: sangvinicul, colericul, melancolicul şi flegmaticul.

De-a lungul timpului au apărut mai multe modele şi teorii ale temperamentului.

Noi o sa ne referim la teoria lui Wundt care distingea patru tipuri de temperamente având la bază intensitatea şi rapiditatea schimbării stărilor emoţionale:

- colericul (puternic şi rapid);

- melancolicul (puternic şi lent);

- sangvinicul (slab şi rapid);

- flegmaticul (slab şi lent).

Teoriile actuale ale temperamentului, încearcă să regrupeze caracteristicile principale ale temperamentului făcând referire la fenomenele ce caracterizează stilul emoţional al unei persoane, reactivitatea sa comportamentală la anumiţi stimuli emoţionali şi la nivelul şi rapiditatea răspunsului.

Astfel temperamentul este definit a fi latura dinamico-energetica a personalitatii. Această definiţie ne sugerează ca temperamentul se defineşte:

Printr-un nivel energetic al acţiunii – mod de acumulare şi descarcare a energiei (de unde atributele energic, exploziv, rezistent, expansiv şi contrarele lor)

Prin dinamica acţiunii (rapid-lent)

Prima descriere si clasificare a temperamentelor a fost facuta de medicul grec Hippocrate si revizuită apoi de multi alti autori, care pe parcurs timpului au venit cu date si observatii noi. Astfel s-au conturat portretele tipice ale celor patru temperamente fundamentale:

T. coleric – energic, nereţinut, tendinţă spre impulsivitate, nestăpânire de sine, agitaţie, uneori agresivitate; procese afective intense cu explozii emoţionale; fire deschisă, alternanţă intre activism exagerat şi perioade de delăsare; plăcerea de aopune rezistenţă, tendinta spre dominare in grup, incapabil sa desfaşoare munci de migala, inclinatie spre stari de alarma si spre exagerare.

T. sangvinic – activism crescut, ritm rapid al activitatilor, emotii relativ intense dar sentimente superficiale; fluiditate a limbajului, simte nevoia de variatie in décor si activitate, adaptabilitate, rapiditate in decizii, fire deschisa, comunicativa, angajare uşoara in activitate, capacitate de lucru indelungata, mentinerea echilibrului psihic in situatii dificile, suporta insuccesele fara crize.

T. flegmatic – aspect de calm, ritm al activitatilor lent, echilibru emotional, sentimente durabile, ractivitate emotionala mai redusa, tablou comportamental mai sarac in manifestari, lentoare in miscari si limbaj; rabdare, toleranta, inclinatie spre munci de rutina, refuzul achimbarilor il compenseaza prin capacitate de munca indelungata si tenace, capabil de munci de migala, cugetat in tot ce face.

T. – melancolic – capacitate de lucru redusa in conditii de suprasolicitare, volumul activitatilor este mai mic dar calitativ este comparabil cu al celorlalti, slaba rezistenta neuro-psihica; sensibilitate ridicata, puternic afectat de insuccese, neinarmat pentru lupta in conditii mai grele ale vietii, dificultati de adaptare, prudenta exagerata in situatii noi; sentimente de durata; dependenta in conditii de grup, capabil de munci de finete si de actiuni de migala cu pretul unei epizari mai rapide.

La prima vedere temperamentul sangvin pare cel mai valid sub unghi biologic, in sensul adaptabilitatii. In psihologie se considera insa ca nici un temperament nu poate fi considerat ca privilegiat; fiecare prezinta calitati, dar si riscul unor insusiri negative.

De ex., colericul se remarca prin activism, investitie de energie, dar si impulsivitate si uneori chiar agresivitate;

sangvinicul se impune prin dinamism, reactii rapide, adaptabilitate maxima, dar impresionează neplăcut prin inclinatie spe dispersiune, prin trairi afective superficiale, prin lipsa de aprofundare a problemelor;