Psihopatologie și Psihiatrie

INTRODUCERE

Psihiatria este ştiinţa care se ocupă cu studiul simptomelor şi al tulburărilor psihice, stabileşte condiţiile, succesiunea, interdependenţa şi dinamica tulburărilor mintale. Intensitatea manifestărilor în psihiatrie cuprinde cîteva forme: nevrotică, psihotică, tulburări datorate nedezvoltării şi demenţe.

Procesele care stau la baza semiologiei sunt:

-procesele de cunoaştere cuprind: senzaţiile şi percepţiile, atenţia, memoria, gândirea, limbajul, imaginaţia;

-procesele afective şi trebuinţele stabilesc raportul subiectiv între individ şi realitatea obiectivă;

-voinţa şi activitatea prin care se realizează acţiunile, în conformitate cu scopurile stabilite în mod conştient.

Semiologia este partea pihiatriei care se ocupă cu studiul semnelor şi simptomelor. Vom începe prin trecerea în revistă a fiecărei funcţii psihice.

SEMIOLOGIA PROCESELOR DE CUNOAŞTERE

Semiologia senzatiei şi a percepţiei

Senzaţia este un act psihic elementar, monomodal, care realizează imaginea singulară a unei însuşiri a obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare. Se datorează acţiunii directe a obiectelor sau fenomenelor asupra analizatorilor (organe de simţ: ochi, urechi, tegumente, etc).

Ele evidenţiază proprietăţi elementare ale materiei: formă, mărime, greutate, culoare, miros, gust. Ele reprezintă imagini subiective ale lumii obiective.

Particulărităţile senzaţiilor: sunt instrument de reflectare nemijlocită a lumii materiale prin intermediul analizatorilor asupra cărora acţionează direct, iar o altă particularitate o constituie faptul că senzaţia reprezintă reflectarea pe plan ideal a proprietăţilor separate ale obiectelor şi fenomenelor concrete.

Percepţiile

Percepţiile reprezintă procesul de transferare a realităţii fizice în informaţii psihologice, modalitate prin care stimulii devin conştienţi. Sunt procese senzoriale elementare care se disting prin sintetism, unitate şi integritate. Ele redau realitatea obiectivă în imagini de ansamblu. Însuşirile obiectelor sau fenomenelor sunt reflectate în condiţii de simultaneitate sau succesiune - aspect multimodal. Percepţia presupune raporturi între calităţile obiectului (însuşirile generale şi esenţiale) şi condiţiile subiective ale individului (trebuinţe, interese, experienţă).

Psihopatologia senzorialităţii

Se caracterizează prin două tipuri de tulburări: cantitative şi calitative.

Tulburările cantitative se caracterizează prin modificarea pragului senzorial. Poate apărea o scădere a pragului senzorial ce determină o suprasensibilitate la stimuli subliminali. Fenomenul poartă denumirea de hiperestezie senzorială. De exemplu, picătura apei de la robinet, scârţâitul uşii sunt percepute cu o sonoritate crescută mult mai amplă decât în realitate. Apare în surmenaj, suprasolicitare fizică şi psihică, afecţiuni nevrotice.

Cenestopatiile

Termen introdus de Dupre, reprezintă o formă de hiperestezie caracterizată printr-o tulburare conştientă a senzaţiei şi percepţiei intero şi proprioceptive. Sunt percepute senzaţii penibile, difuze, cu sediul variabil care nu respectă un teritoriu nervos şi care nu sunt declanşate de nici o modificare organică. De exemplu, furnicături sau parestezii (amorţeli) în “mânuşă sau ciorap” care apar pe membrele superioare sau inferioare de la degete până la articulaţia pumnului, cotului sau umărului, respectiv gleznă sau genunchi. De asemenea, cefaleea cu caracter migrator de la regiunea occipitală către zona frontală sau parietală este tot o cenestopatie. Apar în tulburări nevrotice.

Opusul hiperesteziei îl reprezintă hipoestezia care se caracterizează prin ridicarea (creşterea) pragului senzorial astfel încât are loc o scădere a receptivităţii la diverşi stimuli. Pentru a putea fi percepuţi, stimulii trebuie să aibă o intensitate mult mai mare decât normalul. Poate fi întâlnită în cazul leziunii de analizator aşa cum apare în hipoacuzie iar în patologia psihiatrică se întâlneşte în stări reactive, stări conversive (disociative, isterie) schizofrenie. O mai putem întâlni în inducţia hipnotică.

Tulburările calitative

Iluziile reprezintă percepţia deformată a unor obiecte sau fenomene existente în realitate. H. Ey considera că iluzia este în general o “eroare cognitivă sau perceptivă”.

Pot apărea în condiţii de normalitate datorită distanţei, luminozităţii sau stării afective speciale. În fizică vorbim despre iluzii optico-geometrice. Persoanele corectează uşor eroarea şi o corectează.

Iluziile patologice pot fi clasificate după fiecare analizator. Pacienţii nu sunt convinşi de caracterul patologic şi îşi modifică comportamentul. Ele apar în tulburările de intensitate psihotică (schizofrenie), stările confuzive dar şi în sevrajul la alcool. Iluziile întâlnite în afecţiunile psihice sunt: vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile, interoceptive.

Cele mai frecvent întâlnite sunt cele vizuale. Vom enumera câteva tipuri de iluzii vizuale:

Metamorfopsii - impresia de deformare a obiectelor şi spaţiului perceput;

Micropsii (liliputane) - obiectele percepute ca fiind mai mici;

Macropsii (pantagruelice) - obiectele percepute ca fiind mai mari;

Dismegalopsii - obiectele percepute ca fiind alungite sau lărgite;

Porropsia - obiectele percepute mai apropiate sau mai îndepărtate;

Callopsia – obiectele sunt percepute mai înfrumuseţate;

Pareidolia - interpretare imaginativă ce poate oferi percepţiei patologice un mare grad de bogăţie şi vivacitate. Ele sunt intens anxiogene.

Falsele recunoaşteri constau în identificarea greşită a diverselor persoane. Trebuie diferenţiată de confuzia de persoană în care individul remarcă greşeala şi o corectează.

Iluzia sosiilor - impresia că persoane sau fiinţe care seamănă foarte mult încât nu pot fi deosebite, persoane cunoscute au fost multiplicate cel mai adesea în scop ostil. Pot apărea în schizofrenie, demenţe.

Iluziile auditive reprezintă perceperea modificată a unor zgomote.

Impresia că anumite sunete sunt mai apropiate, mai puternice, mai distincte, sau dimpotrivă: discrete, estompate, îndepărtate. Sunete reale (bătăile ceasului, apa de la robinet) sunt percepute drept cuvinte injurioase.

Iluziile gustative şi olfactive se deosebesc greu de halucinaţii.

Reprezintă perceperea eronată a gustului sau mirosului normal al diferitelor substanţe sapide sau odorifice care poartă denumirea de parosmie. Apar mai frecvent în leziunile de lob temporal.

Iluziile viscerale sau interoceptive reprezintă perceperea eronată a funcţiilor unor organe sau aparate.

Modificarea de schemă corporală constă în perceperea denaturată a formei, mărimii, greutăţii şi poziţiei propriului corp.

Se mai poate întâlni transpoziţia părţilor corpului, micşorarea sau mărirea lui. Apare în schizofrenie.

Halucinaţiile

Halucinaţiile reprezintă percepţii fără obiect de perceput (H. Ey).

H. Ey observa că definiţia explică halucinaţia prin eroarea fundamentală de percepţie care o creează. Halucinaţiile se însoţesc de un grad mare de convingere.

Halucinaţiile propriu-zise ( psihosenzoriale)

Caracteristicile halucinaţiilor (după V. Predescu):

Proiecţie spaţială când sunt situate în spaţiul campin sau extracampin.

Convingerea pacientului asupra “realităţii” şi “autenticităţii” acestor tulburări perceptuale.

Perceperea lor prin modalităţile senzoriale obişnuite (exteroceptive, interoceptive, proprioceptive) şi pe căile senzoriale normale.

Grad variabil de intensitate (discrete sau intense).

Claritate diferită (vagi sau distincte).

Complexitate variabilă (simple sau complexe).

Durată (intermitente sau continue).

Rezonanţă afectivă (iniţial anxiogenă, alteori plăcută).

Natura senzorială: exteroceptive - auditive, vizuale, olfactive, gustative, tactile interoceptive - halucinaţii viscerale

Proprioceptive - halucinaţii motorii (kinestezice).