Structura limbajului NLP

1. Structura limbajului

O primă încercare propusă de NLP este aceea de a lumina şi elucida unele

zone de confuzie şi umbră, ce apar în maniera cotidiană de a reprezenta şi reflecta

‘’realitatea’’, percepţia şi experienţa umană prin limbaj.

NLP stabileşte existenţa a 2 structuri ale limbajului verbal: una superficială şi

alta profundă. Structura superficială este cea care priveşte ca atare anunţurile verbale

folosite pentru a comunica experienţe. Exemplu: ‘’Am cumpărat o carte’’. Structura

profundă este cea care priveşte reprezentarea lingvistică completă şi implicită, dar

neelucidată în enunţuri, a aceloraşi experienţe. Exemplu: ‘’Azi, la ora 1100, în librăria

Junimea din Iaşi…’’.

Limbajul cotidian se dezvoltă pe structura sa superficială şi nu pe cea

profundă. Totuşi, negociatorul nu se poate mulţumi doar cu informaţiile conţinute în

structura sa superficială. El va trebui să meargă mai departe şi să elucideze zonele de

umbră şi lacunele pe care le prezintă structura superficială a enunţurilor

interlocutorului.

NLP ne obligă să conştientizăm că limbajul reflectă incomplet şi superficial

realitatea la care se referă. În mod inevitabil, pentru a rămâne funcţional, limbajul

modelează şi simplifică trăirile şi experienţele pe care le descrie.

2. Fenomenele de modelare

Există 3 fenomene de modelare a limbajului: omisiunea, generalizarea şi

distorsiunea. Ele sunt indispensabile unei comunicări fluente, dar problemele apar

atunci când oamenii omit, generalizează şi distorsionează în mod diferit. Ceva omis

de o persoană ca fiind lipsit de importanţă poate fi considerat esenţial de o alta.

2. 1. Omisiunea

Reprezintă fenomenul de modelare a ‘’realităţii’’ exprimate prin limbaj care

operează selecţia informaţiilor, evidenţiindu-le pe unele şi ignorând altele.

1. Omisiunile simple, legate de imprecizia verbelor

- De exemplu, cineva spune: Femeia asta m-a tulburat. Oameni diferiţi vor putea fi

tulburaţi în moduri diferite şi vor decodifica diferit enunţul. Pentru a primi

informaţii mai precise, vom putea întreba: Concret, ce aţi simţit în prezenţa ei?

Sau Mai precis, ce înţelegeţi prin tulburat? Răspunsurile generate de întrebări

elucidează enunţul.

- Ex. – Omisiunile din limbaj sunt evidente.

– Pentru cine sunt evidente?

- Sau: – Afacerile cu armament sunt profitabile.

– Pentru cine anume? La ce vă gândiţi când spuneţi asta?

2. Omisiunile simple, prin comparaţie

- Orice omisiune presupune existenţa unui termen de comparaţie. În limbajul uzual

însă, se fac destule comparaţii fără precizarea termenului de referinţă.

- Ex. Preţul este prea mare. Ai venit prea târziu. Va fi mai bine pentru tine. Să vezi

ceva mai frumos.

2

- Întrebările lămuritoare ar putea fi: În raport cu ce anume preţul este prea mare?

Târziu pentru ce sau faţă de ce? Mai bine decât ce anume? etc.

- Adesea, acest tip de omisiune rămâne neelucidat, fiecare din interlocutori având în

minte alt termen de comparaţie sau nici unul.

- Exemplu: Magazinul acesta este prea scump. Noi vindem la preţuri mai mici.

3. Omisiunile complexe

- Sunt cele introduse de operatorii modali de necesitate şi posibilitate. Folosirea fără

discernământ a verbelor ‘’a trebui, a vrea, a putea, a fi necesar’’ este de natură să

inducă limitări, imposibilităţi şi capcane de gândire. Limbajul corupe gândirea (G.

Orwell).

- Ne punem piedici singuri când folosim un limbaj care limitează. Adesea, folosim

expresii ca ‘’nu pot, nu se poate, imposibil’’ atunci când nu vrem să facem ceea

ce, de fapt, avem capacitatea să facem. Când cineva spune: ‘’nu pot să fac asta’’

în loc de ‘’nu vreau să fac asta’’ îşi induce sentimentul de neputinţă.

- Întrebările sunt de genul: Ce te împiedică? sau Ce se întâmplă dacă încerci? În

aceeaşi manieră, cuvinte ca ‘’trebuie, este necesar, este interzis nu fac decât să se

raporteze la prejudecăţi, care limitează posibilităţile de acţiune. Întrebările care

pot dezamorsa limitarea pot fi de genul: Cine spune asta? sau Ce s-ar întâmpla

dacă ai face? De exemplu, o formulare de genul: Nu pot negocia cu şeful! indică

în mod clar o imposibilitate, dar nu oferă nici un indiciu asupra cauzelor care o

generează. Întrebând simplu: De ce nu? Ce te împiedică? sau Ce se întâmplă dacă

o faci? se obţin clarificări.

2. 2. Generalizarea

A generaliza înseamnă a face o constantă dintr-un caz particular şi a extinde

sfera de aplicare a unor experienţe izolate, ridicându-le la rang de lege.

Cuvintele fără index referenţial de genul ‘’se, ei, ăştia, oamenii, nişte’’,

introduc o primă formă de generalizarea, atunci când sunt folosite pentru a expedia la

modul impersonal propria noastră experienţă (atitudine) sau a altor persoane, pe care

nu considerăm necesar să le precizăm.

Exemplu: În România se mănâncă prost; Practic, n-am fost lăsat să vorbesc;

Colegii nu sunt mulţumiţi de tine; În firma asta nu eşti agreat. Ca să clarificăm

lucrurile, va trebui să întrebăm: Cine anume? Care anume dintre ei? Cine anume din

firmă nu mă agreează?