Teoria și metodologia cercetării în educație

Cunoastere comună versus cunoastere stiintifică

Cunoasterea comună: caracteristici

Trăind în societate, fiecare individ îsi însuseste în cursul existentei sale o sumă de

cunostinte despre traiul laolaltă al oamenilor. Aceste cunostinte se bazează pe

experienta directă a indivizilor. Este ceea ce numim „cunoasterea comună” (sau

„spontană”, „cotidiană”, „la nivelul simtului comun”, „la nivelul bunului simt”).

Cunoasterea comună reprezintă însusirea de către agentul cunoscător a unei

informatii legate nemijlocit de conditiile praxiologice în care actionează. În activitatea

lor practică oamenii, ca agenti cunoscători individuali sau colectivi, utilizează

cunostintele dobândite anterior, transmise cu ajutorul limbajului natural de la o

generatie la alta în procesul socializării.

Structura si configuratia activitătilor practice contemporane, modul de raportare la

mediul natural si social, sistemul de valori, orizontul cunostintelor anterioare

alcătuiesc ”situatia praxiologică determinată” în care se realizează actul cunoasterii.

Simtul comun, la care apelăm cu totii pentru a explica ceea ce se întîmplă si pentru a

prevedea ce se va întîmpla, se derulează în două etape. În prima etapă, în mod

spontan, ne facem o idee despre evenimentele trecute. Cea de-a doua etapă în

cunoasterea la nivelul simtului comun constă în extrapolarea explicatiilor de la

situatiile trecute la cele prezente sau viitoare.

Evident, această extrapolare nu se face în termeni de probabilitate, ci într-o

modalitate mecanicistă de transpunere a explicatiilor de la o situatie la alta.

Între activitatea practică a oamenilor si activitatea de cunoastere există o largă

interferentă, tipul cunoasterii comune fiind în decursul evolutiei societătii depăsit de

cunoasterea stiintifică. Si în ceea ce priveste cunoasterea societătii, a traiului laolaltă

al oamenilor, asistăm la acelasi proces de depăsire, prin aparitia si evolutia

sociologiei si a celorlalte discipline socioumane, a cunostintelor la nivelul simtului

comun de către cunoasterea teoretică.

A rămâne la nivelul simtului comun ”înseamnă a-i acorda acestuia o autoritate pe

care el n-o mai are de multă vreme în celelalte stiinte” (Durkheim, 1895/1974, 35).

Într-o serie de experimente s-a demonstrat influenta limbajului, ca element al culturii,

asupra procesului de memorare: un lucru este mai usor readus în memorie dacă

pentru el există un termen lingvistic corespunzător.

Un alt factor care limitează cunoasterea spontană este socializarea, procesul de

formare a personalitătii în acord cu normele si valorile societătii în care individul se

naste si trăieste.

Fără a nega rolul simtului comun în initierea cercetărilor psihologice sau sociologice

– multe studii stiintifice au pornit de la observatiile cotidiene sau de la situatia

concretă a cercetătorului –, făra a contesta posibilitatea formalizării si structurării

teoretice a propozitiilor generate de cunoasterea comună – vezi teoria echilibrului

(Fritz Heider, 1946) sau teoria crizei de identitate (Erik H. Erikson, 1968) –

considerăm că stiinta oferă o cunoastere ce depăseste perfor5mantele simtului

comun. Suntem de acord că: “că si în perimetrul socioumanului, alături de

continuitate, pe anumite dimensiuni, între cunoasterea de tip comun (cotidiană) si

cea sistematică (stiintifică) există – si este de dorit să fia asa – deosebiri de esentă”

(Ilut,1997, 10). Asadar, relatia dintre cele două tipuri de cunoastere este dialectică,

de negare si de preluare, implicând “ruptura”, dar si “continuitatea”.

Caracteristicile cunoasterii stiintifice

De-a lungul istoriei s-au impus mai multe modalităti de generare si testare a

adevărului enunturilor despre realitate. Walter Wallace (1971) ia în discutie patru

astfel de modalităti.