Teoria și Metodologia Instruirii

- Termenul de didactică a fost consacrat de pedagogul ceh Jan Amos Comenius în sec. XVII, prin lucrarea „Didactica Magna”. Sintagma „didactica magna” desemna, în traducere liberă „arta de a învăţa pe toţi, toate”.

- Etimologic, termenul provine din limba greacă, limbă în care există mai mulţi termeni care circumscriu aria semantică a didacticii: didaskein = a învăţa, didactikos = instruire, instrucţie, didasko = învăţare, învăţământ, didaktike = arta învăţării.

- După dicţionarul Le Petit Robert, didactică înseamnă „teoria şi metoda predării” iar termenul de didactic înseamnă ”care urmăreşte să instruiască, care se referă la predare- învăţare”.

- Se disting mai multe etape în evoluţia didacticii (S. Cristea - Dicţionar de termeni pedagogici, 1998):

a) etapa didacticii tradiţionale (sec. XVII-XIX) are următoarele

caracteristici:

- centrată pe predare;

- percepţia era principala sursă a cunoaşterii;

- dirijarea autoritară a învăţării;

- Comenius a fost primul teoretician al organizării procesului de învăţământ pe clase şi lecţii;

- Pedagogul german Herbart şi-a fundamentat teoria instruirii pe baze psihologice, elaborând celebra teorie a treptelor psihologice ale lecţiei;

b) etapa didacticii moderne (sfârşitul sec. XIX - prima jumătate a

sec. XX):

- valorifică rezultatele psihologiei şi sociologiei;

- accent mai mare pe predare - învăţare, pe explicarea dimensiunilor psihologice şi sociale ale acestora;

- didactica se dezvoltă complementar cu psihologia şi pedagogie experimentală;

c) etapa didacticii postmoderne, de tip curricular:

- se evidenţiază interdependenţa celor trei funcţii principale ale procesului de învăţământ: predare, învăţare şi evaluare;

- procesul de învăţământ este interpretat dintr-o perspectivă psihosocială.

Procesul de învăţământ - obiect de studiu al didacticii

- Procesul de învăţământ constituie obiectul cercetării ştiinţifice a teoriei şi metodologiei instruirii.

- Este considerat activitatea de a preda în mod sistematic elevilor un fond de idei (Bîrsănescu) sau

- Ansamblul de acţiuni exercitate în mod conştient şi sistematic de către educator asupra educaţiilor într-un cadru instituţional organizat, în vederea formării personalităţii acestora în concordanţă cu cerinţele idealului educaţional (Nicola) sau

- Ansamblul acţiunilor organizate, planificate, conduse şi evaluate sistematic în cadrul social instituţionalizat specializat, pe baza unor documente (planuri de învăţământ, programe şcolare) a unui sistem al scopurilor şi obiectivelor, pentru instruirea şi educarea copilului (Macavei) sau

- Principalul cadru (context) prin care sunt realizate finalităţile sistemului de învăţământ, incluzând activitatea de predare - învăţare - evaluare (Cristea).

- Caracteristicile procesului de învăţământ sunt:

1) caracterul bilateral al procesului de învăţământ (interacţiunea subiect -obiect);

- se referă la faptul că între subiectul şi obiectul educaţiei se configurează un complex de relaţii centrate pe comunicarea în ambele sensuri: de la profesor la elev, dar şi la elev spre profesor;

- elevul trebuie învăţat să comunice, trebuie stimulat şi asistat să o facă, capacitatea elevului de a formula întrebări, de a analiza, de a sesiza probleme, de a găsi soluţii la problemele propuse, de a exprima opinii sunt aspecte care indică faptul că are loc procesul comunicării;

2) caracterul informativ - formativ al procesului de învăţământ

- procesul de învăţământ se bazează pe vehicularea unor informaţii, a unor conţinuturi dar implică şi formarea unor atitudini, competenţe, inocularea unor valori care ţin de latura educativ - formativă a procesului;

3) procesul de învăţământ - proces de cunoaştere:

- în cadrul procesului de învăţământ, elevului îi sunt oferite diferite discipline de învăţământ, în asimilarea cărora, copilul devine subiect cunoscător, iar materia şcolară are semnificaţia de obiect al cunoaşterii;

- din această perspectivă elevul este în contextul în care îşi formează cultura generală, mai târziu cultura de specialitate şi profesională, împreună cu o anumită concepţie despre viaţă.

Conceptul de predare

- Legat de procesul de învăţământ, termenul de predare are semnificaţia de „a învăţa pe altul” (de la grecescul didaskein, până la Didactica Magna, cu sensul de „arta universală de a învăţa pe toţi totul”).

- Cezar Bîrzea definea predarea ca „o componentă a instruirii care constă în dirijarea învăţării elevului în vederea atingerii anumitor obiective educative”. Definiţia sugerează următoarele elemente:

- predarea este o activitate a adultului care cooperează cu elevii în realizarea procesului de instruire;

- constituie un proces dirijat, orientat către atingerea unor obiective educative stabilite anterior;

- este în interacţiune permanentă cu învăţarea;

- predarea nu are sens decât în măsura în care produce un efect corespunzător de învăţare din partea elevului;

- predarea este un proces social, realizat prin cooperarea mai multor persoane;

- este un ansamblu de interacţiuni, de comportamente verbale, nonverbale şi paraverbale, care respectă o anumită organizare a condiţiilor de mediu;

Conceptul de predare. Sensuri moderne

Def. - Predarea este un ansamblu complex de acţiuni şi comportamente didactice specifice, destinate producerii învăţării.

1. Predarea ca transmitere - transmitere de cunoştinţe, tehnici de acţiune, modele instrucţionale şi comportamentale.

2. Predarea ca ofertă de experienţe - ofertă de experienţe cognitive, acţionale şi afective determinate şi dirijate în mod intenţionat spre valori.

3. Predarea ca formă de dirijare a învăţării - ceea ce face profesorul pentru a-i motiva pe elevi, a-i stimula pentru învăţare, conducându-i spre atingerea obiectivelor stabilite.

4. Predarea ca management al învăţării

- predarea este o intervenţie pedagogică multifuncţională şi deliberat orientată în direcţia promovării şi obţinerii modificărilor de comportament aşteptate sau dorite;

- predarea are semnificaţia unei activităţi de gestionare a învăţării (a organiza, a orienta, a stimula, a evalua, a investiga etc.).

5. Predarea ca instanţă de decizie - predarea apare ca o instanţă decizională prin care se optează, în funcţie de criterii precis definite şi în perioade alternative de timp, pentru diverse strategii de instruire.

6. Predarea ca act de comunicare pedagogică eficientă - vehicularea modelului comunicaţional al procesului de învăţământ, predarea ca act de comunicare pedagogică complex, implicând trei dimensiuni importante:

a) - comunicarea verbală - aceasta are ca principal instrument de realizare limbajul şi ca modalităţi de exprimare comunicarea verbală simplă, convingerea, sugestia;

b) - comunicarea nonverbală - mişcare, mimică, gestică;

c) - paraverbală - modul în care sunt rostite, accentuate, intonate cuvintele (ritm, fluenţă, accent etc.).

Clasificări ale stilului de predare

- Samuel R. Soliven afirmă că profesorii manifestă următoarele stiluri de predare:

1) Stilul vizual de predare: profesorul foloseşte în predare imagini, scheme, diagrame, grafice sau alte ilustrări;

2) Stilul verbal auditiv: profesorul citeşte sau furnizează în cea mai mare parte a timpului explicaţii verbale;

3) Stilul tactil: profesorul recurge în predare la activităţi motrice, manuale ale elevilor;

4) Stilul kinestezic: profesorul angajează elevul în acţiuni mkotrice prin intermediul cărora aceştia învaţă.

5) Stilul interacţional: profesorul recurge la interacţiuni de grup şi tehnici ce presupun discuţii în grup;

6) Stilul individual de predare: profesorul le pretinde elevilor memorare şi reproducere, proiecte sau teme individual.