Teoria și Metodologia Instruirii

TEORIA SI METODOLOGIA INSTRUIRII (T&MI)

Unitatea de învatare I

INSTRUIREA CA EXPRESIE A RELATIEI

PREDARE-ÎNVATARE-EVALUARE

Obiective:

La sfârsitul capitolului, veti fi capabili:

- sa identificati problematica specifica teoriei si metodologiei instruirii (didacticii generale), în calitatea acesteia de stiinta pedagogica fundamentala;

- sa definiti procesul de învatamânt în calitatea acestuia de obiect de studiu specific teoriei si metodologiei instruirii (sau didacticii generale);

- sa analizati procesul de învatamânt în contextul problematicii teoriei si metodologiei instruirii (didacticii generale).

- sa analizati obiectivele procesului de învatamânt la nivelul unui concept pedagogic fundamental;

- sa identificati criteriile cele mai semnificative pentru realizarea unor taxonomii ale obiectivelor procesului de învatamânt, valorificabile din perspectiva proiectarii curriculare a oricarei activitati didactice sau educative (organizata în cadrul specific procesului de învatamânt);

- sa definiti conceptul de operationalizare a obiectivelor procesului de învatamânt;

- sa identificati premisele necesare pentru realizarea unei actiuni eficiente de operationalizare a obiectivelor la nivelul oricarei activitati de educatie / instruire organizata la nivelul procesului de învatamânt;

- sa evidentiati structura unui obiectiv operational, aplicabila în contextul proiectarii curriculare a oricarei forme de activitate de educatie/instruire organizata la nivelul procesului de învatamânt.

- sa prezentati ordonarea în modele de instruire a teoriilor învatarii

- sa explicati teoria conditionarii operante a lui B.F. Skinner, teoria structural, genetic – cognitiva a lui J. Bruner si teoria holodinamica asupra învatarii a lui R. Titone.

ÑConcepte cheie: proces de învatamânt, instruire, didactica, predare, învatare, evaluare, perspectiva didacticii postmoderne, obiectiv al procesului de învatamânt, taxonomie, performanta, competenta, operationalizare, obiective cognitive, obiective afective, obiective psihomotorii, teoria conditionarii operante:“întarire a comportamentului", teoria structural, genetic – cognitiva, teoria holodinamica asupra învatarii,

1.Introducere în teoria si metodologia instruirii (T.&M.I.).

Procesul de învatamânt – obiect de studiu al teoriei si metodologiei instrurii

Teoria si metodologia instruirii are calitatea unei stiinte pedagogice fundamentale care este inclusa – de regula sub numele de didactica generala – în structura pedagogiei generale (alaturi de fundamentele pedagogiei si de teoria educatiei).

În literatura de specialitate din strainatate, dezvoltata în cea de-a doua jumatate a secolului XX, sub impulsul pedagogiei prin obiective, este promovata o didactica generala bazata pe “instruirea programata”. În spiritul paradigmei curriculumului, aflata în plina tendinta de afirmare, “didactica generala în versiunea programata cuprinde teoria generala a procesului de învatamânt”, care dezvolta urmatoarea problematica pedagogica: 1) Scopurile instructiei; 2) Continutul învatamântului; 3) Procesul de învatamânt (a carui analiza pleaca de la “explicarea scopurilor si sarcinilor învatamântului” în raport de care se asigura elaborarea si generalizarea noilor cunostinte” dar si “controlul si aprecierea rezultatelor la învatatura”); 3) Principiile didactice; 4) Metodele de învatamânt; 5) Organizarea activitatii scolare (vezi Okon, Vicenty, 1974).

Procesul de învatamânt – obiect de studiu specific didacticii generale (teoriei generale a instruirii) – reprezinta principalul subsistem al sistemului de învatamânt. Procesul de învatamânt asigura realizarea functiilor generale ale educatiei în cadrul unor activitati specifice de instruire si învatare realizate la nivelul corelatiei profesor-elev, într-un context intern (vezi ambianta educational a scolii, climatul psihosocial al clasei de elevi) si extern (vezi sistemul de învatamânt si de educatie) deschis.

Structura de baza a procesului de învatamânt (obiective – continuturi – metode – evaluare), care sustine orice proiect de activitate de instruire/învatare, în raport de functia centrala prezentata anterior, este realizabila la nivelul corelatiei dintre profesor si elev, o varianta particulara a corelatiei dintre educator si educat (vezi modulul I al cursului, Introducere în pedagogie / Fundamentele pedagogiei).

Contextul care faciliteaza sau, în alte situatii, din contra, îngreuiaza organizarea optima a procesului de învatamânt, include un ansamblu de variabile (vezi spatiul, timpul, stilul – pedagogic) care intervin în plan intern (mediul clasei si al grupei de elevi/studenti) si extern (mediul scolar, extrascolar, comunitar, social). De remarcat caracterul deschis al contextului în care are loc procesul de învatamânt în societatile moderne si postmoderne, care permite perfectionarea permanenta a activitatilor specifice organizate la acest nivel.

Componentele principale ale procesului de învatamânt – definitorii pentru explicarea esentei procesului de învatamânt – sunt confirmate si de didactica moderna, fiind plasate pe acelasi circuit al interdependentelor dintre societate – sistem – proces de învatamânt. Astfel procesul de învatamânt, gândit în perspectiva teoriei si metodologiei curriculumului are ca punct de plecare stabilirea si urmarirea consecventa a obiectivelor, iar ca punct final, rezultatele elevilor. Definirea procesului de învatamânt poate fi conturata astfel conform urmatoarelor componente principale:

1. “Obiectivele care condenseaza cerintele de instruire si educatie puse de societate (...), care corespund unor optiuni si prioritati sociale majore cu privire la informatia si deprinderile pe care trebuie sa le priveasca elevii, cu privire la judecatile de valoare si comportamentul acestora”;

2. “Agentii actiunii – profesorii si elevii la care se adauga si aportul parintilor, reuniti în acelasi efort convergent”;

3. “Continuturile – suportul de baza al instruirii – format din bazele stiintei si ale culturii (...) programate dupa o anumita logica (n.n. pedagogica) si nivele de dificultate” (vezi organizarea pe trepte si discipline dar si mijloacele de diferentiere si de diversificare a instruirii);

4. “Mijloacele de învatamânt si materialul didactic”, aflate în continua evolutie, de la cele traditionale la cele tehnice audio-vizuale si informatizate;

5. Formele de organizare – pe clase si lectii, activitati practice, cercuri de elevi, excursii didactice, vizite etc.;

6. Câmpul relational – format la nivelul mai multor tipuri de relatii: profesori – elevi; elevi – elevi; gup, microgrup – clasa;

7. Timpul disponibil – care impune o anumita “segmentare” a continuturilor conform obiectivelor, valorificând diferite metode si mijloace didactice, diferite forme de organizare a activitatii, pentru atingerea celor mai bune rezultate