Extras din curs

Scopul unităţii de curs: asimilarea principalelor repere teoretice pe care le implică abordarea problematicii procesului de învăţământ

Obiective operaţionale:

După parcurgerea unităţii de curs, studenţii vor fi capabili:

să indice diferenţe între didactica generală şi didacticile speciale.

să determine poziţia şi funcţia procesului de învăţământ în cadrul instituţiei şcolare.

să precizeze componentele procesului de învăţământ.

să argumenteze principalele accepţii ale predării.

să prezinte învăţarea şcolară ca proces, ca produs şi în funcţie de diverşi factori.

Conţinuturi fundamentale:

Didactica - teorie generală a procesului de învăţământ. Delimitări conceptuale. Etape esenţiale în evoluţia didacticii; didactica generală şi didacticile speciale sau metodocile; legături ale didacticii cu alte ştiinţe.

Procesul de învăţământ - cadrul de realizare al instruirii. Definiţie, elemente componente, caracteristici generale.

Procesul de învăţământ ca proces de predare, învăţare, evaluare. Predarea – definiţie, caracterizare, modele ale predării, stiluri de predare; învăţarea – definiţie, caracterizare, stiluri de învăţare ale elevilor.

Cuvinte cheie: teoria instruirii, didactică generală, didactici speciale, proces de învăţământ, predare, învăţare, evaluare.

Didactica - teorie generală a procesului de învăţământ

Delimitări conceptuale:

Teoria instruirii „ este o subteorie despre educaţie” care defineşte conceptele de bază ale didacticii generale: procesul de învăţământ: obiectivele pedagogice, conţinutul învăţământului, metodologia didactică, evaluarea didactică, proiectarea pedagogică/ a procesului de învăţământ. (Noveanu, E. în Didactica, coordonator, Salade, D.)

Dacă pedagogia este ştiinţa care are ca obiect de studiu educaţia sau fenomenul educaţional, didactica este una dintre principalele ramuri ale ştiinţelor pedagogice care are ca obiect de studiu procesul de învăţământ.

Etimologie: temenul de didactică provine din grecescul didaskein care înseamnă a învăţa; didasko- învăţare, didactikos- instruire, instrucţie, didaktike- arta învăţării (Dicţionar de pedagogie, EDP, Bucureşti,1979, p.106).

Termenul s-a generalizat odata cu publicarea lucrării lui J. A. Komensky (Comenius) (1592 –1670) Didactica Magna ( Marea didactică ) - cu subtitlul “Omnes omnia docendi artificium” - ştiinţa sau arta de a-i învăţa pe toţi totul. De la Comenius didactica este ştiinţa organizării şi desfăşurării instrucţiei şi educaţiei în şcoală. Astăzi termenul a cunoscut extinderi asupra problematicilor abordate.

Didactica este „ştiinţa dar şi arta (în sens de măiestrie didactică) conceperii, organizării şi desfăşurării cu succes a procesului de învăţământ sau a predării–învăţării eficiente”(I. Bontaş,1995, Pedagogie, Editura All, Bucureşti, p.86) şi este una dintre disciplinele fundamentale, de o importanţă majoră pentru formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice.

Didactica generală, în calitatea sa de ştiinţă pedagogică fundamentală, poate fi definită ca teorie a instruirii sau a procesului de învăţământ. (Sorin Cristea, Dicţionar de termeni pedagogici, EDP, Bucureşti, p.106)

În opinia autorului Sorin Cristea, „teoria generală a instruirii / didactica generală dezvoltată, din perspectiva paradigmei curriculumului – are ca obiect definirea şi analiza conceptelor fundamentale ale instruirii (instruire, proces de învăţământ, principii, forme de organizare;obiective, conţinuturi, metodologie, evaluare; predare-învăţare-evaluare; proiectarea activităţilor de instruire/ educaţie).” (Sorin Cristea (coord), 2006, Curriculum pedagogic - pentru formarea personalului didactic, E.D.P. RA. , Bucureşti, p. 20).

Etape esenţiale în evoluţia didacticii

Literatura de specialitate prezintă trei etape în evoluţia didacticii:

etapa didacticii tradiţionale – secolele XVII - XIX – este o didactică de tip magistrocentrist – unde accentul se punea pe activitatea de predare; sursa principală de cunoaştere era percepţia şi se constata o dirijare autoritară a învăţării.

etapa didacticii moderne - sfârşitul secol. XIX –prima jumătate a sec. XX- este o didactică de tip psihocentrist sau sociocentrist – accentul se punea pe activităţile de predare-învăţare, sursa principală a cunoaşterii era acţiunea determinată psihologic (curentul psihocentrist) sau social (curentul sociocentrist); se constata o dirijare psihologică sau socială a învăţării.

etapa didacticii postmoderne – a doua jumătate a sec. XX – de tip curricular – accent pe activitatea de predare- învăţare-evaluare; sursa principală a cunoaşterii: acţiunea determinată psihosocial, interiorizată deplin prin startegii adecvate. (vezi S. Cristea, Dicţionarul de termeni pedagogici, EDP, Bucureşti, p. 106).

Didactica îndeplineşte două funcţii principale (ibidem. p.107):

o funcţie normativă care stabileşte dimensiunea funcţională – structurală- operaţională a activităţii de predare- învăţare – evaluare, şi

o funcţie prescriptivă ce stabileşte „condiţiile ierarhice” ale activităţii de predare –învăţare-evaluare (obiectivele- conţinutul- metodele – evaluarea) şi posibilităţile tehnologice de proiectare şi de realizare a acestora în sens tradiţional –modern- postmodern (curricular).

Dicţionarul enciclopedic de educaţie şi formare 2005 (Dictionnaire encyclopedique de l` éducation et de la formation 2005,RETZ, Paris) prezintă două tipuri de didactică: o didactică normativă şi una critică - prospectivă (adică centrată pe cercetare şi orientată pe dezvoltarea curriculară).

Dintre cei care, alături de J.A.Comenius, au avut contribuţii semnificative în domeniul didacticii amintim pe J. H. Pestalozzi (Elveţia), F. Diesterweg şi J. F. Herbart (Germania); Ed. Thorndike şi J. Dewey (SUA) etc. iar la noi: Ion Creangă, C. Dumitrescu- Iaşi, G.G. Antonescu, Stanciu Stoian, Ştefan Bârsănescu şi alţii.

Didacticile speciale sau metodicile

Trebuie să precizăm că didactica generală prezintă cadrul general de abordare a problematicilor procesului de învăţământ, iar particularizările pe diferite discipline (exemplu matematică, fizică, chimie, limbă şi literatură română, engleză, franceză, istorie, geografie, filozofie etc. ) se realizează la nivelul didacticilor speciale sau metodicilor. Aşadar, facem distincţia între didactica generală şi didacticile speciale, menţionând că didacticile speciale se centrează pe date concrete ale activităţilor de predare– învăţare-evaluare specifice diferitelor discipline: didactica limbii şi literaturii române, didactica geografiei, didactica fizicii, didactica educaţiei fizice etc.

Subliniem însă ideea că între didactica generală şi didacticile specifice există raporturi de complementaritate şi interdependenţă.

Procesul de învăţământ cadru de realizare a instruirii

Procesul de învăţământ reprezintă „principalul subsistem al sistemului de învăţământ, în cadrul căruia are loc activitatea de instruire organizată conform obiectivelor educaţiei care orientează formarea-dezvoltarea personalităţii elevului-studentului.” ( S. Cristea, 2004, Studii de pedagogie generală, EDP, Bucureşti, p.38 )

O altă definiţie precizează că procesul de învăţământ este ansamblul acţiunilor de organizare, planificare, conduse şi evaluate sistematic în cadrul instituţional specializat , pe baza unor documente (planuri, programe), a unui sistem taxonomic al scopurilor şi obiectivelor, pentru instruirea şi eucarea copilului, tânărului, adultului. (Elena Macavei, Pedagogie, EDP, Bucureşti, 1997)

Conform autorului Ioan Negreţ, procesul de învăţământ poate fi definit ca un ansamblu de elemente (obiective, conţinuturi, resurse umane, materiale, strategii de instruire, forme de organizare, tehnici de evaluare, relaţii interpersonale şi de grup, rezultate) care interacţionează în cadrul unei activităţi complexe, desfăşurate în mod organizat şi sistematic, pentru realizarea unor finalităţi dinainte stabilite.

La baza procesului de învăţământ stă activitatea instructiv-educativă, deci o activitate de cunoaştere şi asimilare a unui sistem de valori, stabilit prin documente oficiale cu caracter obligatoriu (planuri de învăţământ şi programele analitice). Cunoaşterea didactică are caracter ştiinţific şi se caracterizează prin activităţi de predare - învăţare, însoţite de evaluări sistematice ca premise pentru reglarea şi optimizarea procesului instructiv-educativ, care poate fi privit ca un sistem cu autoreglare. (coord Ioan Jinga, Elena Istrate, Manual de pedagogie, Editura All, 1998, p.183)